Sfârșitul Primului Război Mondial l-a găsit pe Adolf Hitler, pe atunci un caporal în vârstă de 29 de ani, într-un spital militar din nordul Germaniei. Se recupera după un atac cu gaz care-l orbise temporar, iar vestea că Germania fusese învinsă a reprezentat pentru el un șoc. Germania se luptase cu întreaga lume timp de patru ani și jumătate, ajunsese foarte aproape de victorie și ocupa în continuare o mare parte din vestul Europei și din Rusia. În noiembrie 1918, a suferit însă o prăbușire bruscă. Marinarii beți și greviștii gălăgioși au pornit revolte, guvernul imperial a intrat în panică, a fugit și a predat ștafeta noilor conducători – stânga și aliații ei – care au obținut un armistițiu pe 11 noiembrie. Hitler a plâns, spunea el, cu lacrimi amare. Tot el declara că războiul ar fi fost câștigat dacă nu erau la conducere nătângii clasei de sus, evreii trădători, stânga și savanții sentimentali care subminaseră efortul de război. Acum, totul fusese în van. Trupele erau nevoite să se întoarcă pe Rin și să renunțe la vestul Rusiei, unde preluau puterea comuniștii. Hitler nu era singurul care vărsa lacrimi amare, pentru că armistițiul din noiembrie nu era sfârșitul suferinței. Britanicii impuseseră o blocadă împotriva Germaniei, iar în orașele de aici locuitorii mureau acum de foame.

Blocada a continuat și în Viena, copiii au făcut rahitism, boală provocată de lipsa de vitamine, care duce la ceea ce germanii numesc „picioare în x“ sau „picioare în o“ – picioare strâmbe ori picioare crăcănate. Apoi a urmat ocuparea de către Aliați a Renaniei – zona de la vest de Rin și capetele de pod de pe malul stâng –, iar francezii, în special, nu aveau nici o dorință de a ierta și de a uita. Acum cereau o sumă uriașă, ce primise denumirea ipocrită de „despăgubiri“. Suma ajunsese la 132 000 de milioane de mărci de aur, iar ultimele plăți (datorii făcute în anii 1920 pentru a plăti sumele inițiale) aveau să fie făcute abia în 2010.

Aceste plăți erau menite să șubrezească economia germană, să împiedice reînarmarea sau chiar redresarea acestei țări. Amintirile perioadei ce a urmat imediat după încheierea războiului au înveninat Europa Centrală pentru următoarele două decenii. Aliații victorioși se reuniseră la Paris în 1919 și elaboraseră tratate de pace. Atmosfera a fost adesea descrisă ca fiind ciudată. Un președinte american moralizator, Woodrow Wilson, dorea să instaureze o nouă ordine mondială și, pentru o vreme, a fost idolatrizat, fiind înconjurat de mulțimi ce-l aclamau.

America era cea care avea acum banii, iar Aliații îi datorau sume enorme; putea modela lumea mai mult decât oricând. Dar, în ansamblu, a picat testul îndeplinirii acestei sarcini, așa cum nu a făcut-o după al Doilea Război Mondial când, cu ajutorul Planului Marshall și prin multe alte mijloace, a preluat conducerea în promovarea redresării, a pus bani la dispoziție pentru tranzacțiile internaționale, i-a încurajat pe europeni să renunțe la metodele lor protecționiste, aducând astfel un val de prosperitate pe care francezii l-au numit „Cei 30 de ani glorioși“ (s-au încheiat odată cu șocul petrolier și cu „stagflația“ de la mijlocul anilor 1970). Învingătorii din 1918 arată, în portretul oficial, ca o versiune caricaturizată a muntelui Rushmore a imposturii și a orgoliului – privindu-l pe furiosul delegat german Ulrich von BrockdorffRantzau semnând pe linia punctată.

Britanicii adăugaseră la imperiul lor, care și așa era mare, mii de kilometri pătrați, în special din teritoriul ce aparținuse odinioară Orientului Mijlociu turcesc, și confiscaseră navele germane ce le puneau în pericol negoțul. Și francezii au luat o bucată din Orientul Mijlociu și abia așteptau să primească banii datorați ca despăgubiri pentru generații întregi. Pe de altă parte, americanii aveau păreri împărțite despre implicarea în problemele Lumii Vechi. Președintele Wilson avea o viziune, aceea de a se asigura că Marele Război a pus capăt războiului. El propovăduia democrația și autodeterminarea națională, dar modelul de democrație americană era tripartit, iar Senatul nu avea să-și asume răspunderea pentru aplicarea termenilor tratatului. Americanii – sau cel puțin senatorii republicani – nici măcar nu aveau să adere la prototipul de Națiuni Unite, Liga Națiunilor, ce fusese special conceput pentru a-i oferi președintelui Wilson o platformă prin intermediul căreia să le facă tuturor morală. Văzând ce se întâmplă, un general francez a spus: „Acesta este un armistițiu pe 20 de ani, nu un tratat de pace“. Și a avut dreptate.