Povestea vieţii mele! Adesea mi s’a cerut s’o scriu, şi am stat în cumpănă dacă s’o fac, din multe pricini. Cu moartea scumpului meu soţ, regele Ferdinand, se încheie un anumit capitol al vieţii mele — şi simt că pot mai uşor să privesc înapoi la calea, la lunga cale ce am străbătut-o până acum. Pot s’o privesc de departe în chip mai puţin părtinitor şi, poate, tocmai aceasta am aşteptat mereu. M’am întrebat totdeauna sub ce unghiu voiu privi, pentru a o povesti, propria mea viaţă, ştiind că până la un punct oarecare, trebue să-mi cântăresc cuvintele şi totuşi să fiu cât se poate de sinceră şi atât de precisă pe cât se poate. Nu vreau să fiu nici prea rece, dar nici prea pătimaşă; simţirile nu trebue să mă târască după ele. Intr’o oarecare măsură vreau să privesc înapoi la viaţa mea, ca şi cum aşi povesti întâmplările altuia, ba, parcă aşi vrea, chiar, să o scriu la persoana treia, dar aceasta ar fi un fel de prefăcătorie, şi eu niciodată nu m’am prefăcut. 

Toată viaţa am fost primejdios de sinceră şi nu mă pot desbăra de această deplină sinceritate. Mi se pare că am găsit acum unghiul sub care pot privi povestirea vieţii mele: unghiul care mă înfăţişează pe mine în legătură cu România — fie România şi eu, fie eu şi România — e cam acelaş lucru. Trebue să mi se ierte că multe gânduri, multe chibzuiri şi multe tâlcuiri se întreţes cu faptele ce am de înşiruit, căci viaţa mea a fost până acum destul de lungă şi întâmplările destul de numeroase ca să-mi fi strunit mintea şi să fi făcut din mine un soiu de mic filosof, în felul meu. România şi eu. Dar de bună seamă e nevoie să privesc şi înapoi, cu mult înapoi, căci despre nicio viaţă nu se poate vorbi, fără a pomeni de copilărie şi de tinereţe, cari sunt marile făuritoare ale caracterului; şi copilăria mea a fost o copilărie fericită, de care mi-e drag să-mi amintesc.