Lăsînd la o parte imaginile uzate ale unui Bizanţ oleografie rafinat sau subtil disputat, există în prezent tendţnţa de a se renunţa, în ciuda unor rezistenţe, pînă şi la viziunea stereotipă a unui Bizanţ granitic în continuitatea sa, static şi imuabil, în care apun experienţele Imperiului Romei antice. Actualul unghi de vedere s-a deplasat în schimb asupra omului bizantin\ asupra caracteristicilor care l-au diferenţiat de ceilalţi, în relaţie cu moştenirea trecutului, dar şi cu tipologia specifică Bizanţului, o tipologie care se maturizează şi se manifestă în deplinătatea formelor sale între secolele al Vii-lea şi al Xii-lea, în interiorul unei perioade mai ample care începe cu naşterea noii capitale a lui Constantin, în jurul anului 330, şi se sfirşeşte cu căderea sa în mîinile turcilor din 29 mai 1453. Dar despre ce fel de om bizantin e vorba, în realitatea diferi.telor etnii ale acestui spaţiu şi a unui mileniu de viaţă care avea să se numească Bizanţ? Să punem în scenă o ceremonie: procesiunea imperială, prelungire şi punct culminant al defilărilor care semnalează, încă din Antichitatea tîrzie, existenţa unor forme solemne de viaţă publică în oraşele cele mai populate ale Imperiului Roman. 

Noua Romă de pe Bosfor - Constantinopolul - îi conservă şi îi proiectează pînă în Evul Mediu tîrziu aparatul şi semnificaţia. Dincolo de unele detalii care se schimbă de-a lungul timpului (schimbări pe care alţii le descoperă şi care sînt profunde), ceea ce rămîne constant în procesiunea imperială este valenţa sa de „ceremonie", taxis în limba greacă bizantină: „ceremonia" doct elaborată, în care grupuri sociale şi persoane publice erau dispuse fiecare la locul său. Defilează, în ordine ierarhică, purtătorii de steaguri, rangurile demnităţilor civile şi militare şi, în încheierea cortegiului, înconjurat de trupele de .elită ale gărzii imperiale şi de eunucii palatului, împăratul. Cortegiul trece prin faţa autorităţilor capitalei, prin faţa dregătorilor civili de diferite ranguri, printre pilcuri de notarii şi dascăli de şcoală, medici şi avocaţi, printre rîndurile compacte ale breslelor de negustori şi meşteşugari, prin mulţimea de soldaţi, ţărani, zilieri, robi, săraci, inşi scăpătaţi de toate soiurile şi oameni sfinţi, în vreme ce corurile, care poartă încă numele anticelor facţiuni ale Circului2, intonează ovaţii la adresa suveranului, „locţiitorul lui Dumnezeu" pe pămînt3, cu scandări ritmice şi repetitive, aidoma celor din liturghia divină. 

Împăratul, ajuns la Sfinta Sofia, intră în Marea Lavră, primeşte salutul patriarhului, episcop al episcopilor, dispare în spatele unei perdele, unde eunucii îi scot de pe cap coroana, în semn de smerenie în faţa Stăpînului ceresc, şi, în formele prevăzute de complexul ceremonial, participă la slujba religioasă. Cînd iese, împarte aur clerului, cîntăreţilor, mai ales nevoiaşilor, fiindcă sub zdrenţele cerşetorilor s-ar putea ascunde Mîntuitorul însuşi. Omul bizantin poate fi recunoscut aici, într-una dintre aceste procesiuni ceremoniale, descompus în figurile care, mai mult decît altele, pot fi luate ca puncte de referinţă ale identităţii pe care vrem să o reconstituim: săracul, ţăranul, soldatul, dascălul, femeia, omul de afaceri, episcopul, funcţionarul, împăratul, sfintul. Taxis, „ceremonie", prin urmare ; dar taxis înseamnă şi „ordine". Iată ce ne spune autorul, poate Menas Patricius, al dialogului Asupra ştiinţei politice : „.„autoritatea imperială va face să izvorască din ea însăşi, ca să spun aşa, strălucirea politică şi o va insufla celor mai înalte dregătorii statale, guvernînd prin intermediul lor, mulţumită unui sistem ştiinţific, pe cele de al doilea şi al treilea rang şi toate celelalte; astfel că nobilii vor lua parte cu îndreptăţire la viaţa statului şi vor hotărî fiecare lucru în bună înţelegere, chiar dacă fiecare în interesul lui; şi toate celelalte treburi ale statului vor fi, în sfirşit, rînduite în cel mai nimerit chip"4• Omul bizantin, în orice figură socială s-ar identifica, ştie că - întocmai ca în cazul „ceremoniilor" - i-a fost atribuit un loc în „ordinea" de pe acest pămînt. Locul poate fi schimbat - mobilitatea socială nu e necunoscută lumii bizantine - , nu însă şi „ordinea" în complexitatea sa. Anomalia, „iregularitatea", e sinonimul neliniştitor al dezordinii.