Introducere

 „Istoria este plină de maiestăți individuale, însă Habsburgii întruchipează maiestatea dinastică. A-ți extinde puterea, devenind, din proprietar al unui donjon elvețian, stăpân al lumii, a ști să dăinui zece veacuri, a izbuti să prelungești feudalitatea până în zilele noastre, iată chintesența unei extraordinare epopei. A ajunge să nu mai constitui doar o familie, să nu mai reprezinți doar o țară, ci un agregat de națiuni, a stăpâni jumătate din Europa și o mare parte din America, a purta o coroană mai grea chiar decât coroana Imperiului Britanic, dar a te plimba, în același timp, prin Prater, cu o umbrelă sub braț, iată un spectacol pe care omenirea nu-l va mai vedea vreodată. Exista la ei un minunat echilibru între maiestate și simplitate. Habsburgii străjuiesc la intrarea Istoriei asemenea portarilor vienezi, odinioară, la porțile palatelor, vara, purtând pantalonii lor albi și bastonul de sergent-major. Dispărând, Habsburgii și-au luat cu ei țara în mormânt. 

Sub ochii noștri, nu a mai rămas decât un cap fără trup: Viena. Habsburgii erau Austria.“1 Până în 1804, din punct de vedere politic și juridic, nu se poate vorbi despre un singur „Imperiu al Austriei“, deoarece Habsburgii domnesc peste un conglomerat de ținuturi care țin de monarhiile din Ungaria, Boemia, Polonia (sudul acesteia, începând din 1772, cu prilejul primei împărțiri), dar și de statele ereditare, dintre care Austria nu este decât o provincie sub denumirea de ducat sau arhiducat. Se poate admite că, prin poziția sa geografică, această ultimă provincie va fi constituit „osatura fundamentului politic al Habsburgilor“2 . Această situare centrală explică motivul pentru care, de cele mai multe ori — și în mod eronat —, apare tendința de a reduce dominația lor doar la Austria pe care o cunoaștem. Pe parcursul secolelor, Austriei inițiale i s-au adăugat alte state europene, pe care Habsburgii, prin extinderea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, au ajuns să le stăpânească sau pe care au avut privilegiul de a le dobândi prin moșteniri, mai mult sau mai puțin contestate, pentru perioade mai lungi sau mai scurte: Toscana, Lombardia, Veneția, Țările de Jos. Până în 1918, puterea suverană a Habsburgilor înglobează, în totalitate sau parțial, treisprezece state europene actuale: Austria, Republica Cehă, Slovacia, Polonia, Ucraina, România, Ungaria, Serbia, Croația, Bosnia, Muntenegru, Slovenia, Italia. De asemenea, în acest context istoric, se cuvine să tratăm cu vigilență sensul cuvântului „german“. În Imperiul Habsburgilor, un german este un supus austriac de limbă și cultură germană, așa cum există minorități germanice în Boemia, Moravia, Slovenia și Croația. 

Unii germani din Austria nu îi agreează pe germanii din Reich, la fel cum alții îi detestă pe prusaci. Alți germani din Austria, în schimb, sunt adepții unor relații strânse cu vecinii lor. Comunitatea de limbă, cu variațiunile ei (accente, dialecte, graiuri), este un liant puternic. Sau un motiv de susceptibilități, de zeflemea și de distanțare… Așa cum se întâmplase la scindarea Imperiului Roman, împărțirea imperiului lui Carol cel Mare este cheia fărâmițărilor și a antagonismelor europene. În ziua în care a scăpat de sub dominația Habsburgilor, Imperiul a devenit german. Franța și Austria, cu evoluția specifică fiecăreia, nu se puteau înțelege. Între ele, au existat peste patru sute de ani de neîncredere, cu războaie, răsturnări de alianțe, minciuni și manipulări. Austria a agreat Franța, mai mult decât se poate afirma invers: Habsburgii întruchipează negreșit cel mai vechi antagonism între o dinastie și diversele regimuri politice franceze, întrucât, până în 1806, ei simbolizează, în mod majoritar, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, dizolvat la această dată de Napoleon, altfel spus mult mai mult decât imaginea teritorială a Austriei de care suntem atașați astăzi, printr-o reducție comodă.