în îndelungata trecere a Rusiei de la statutul de putere regională la acela de mare putere continentală, centralizatoare a „tuturor Rusiilor”, şi apoi, în secolul trecut, la cel de supraputere mondială, domnia lui Petru I, supranumit „cel Mare” (1682-1725), ocupă, neîndoielnic, prin amploarea şi rezultatele iniţiativelor sale interne şi externe, locul central. în acţiunea politică a marelui ţar, cu manifestări majore variate, resursele umane şi materiale considerabile ale unui popor numeros şi ale unor spaţii întinse au fost trezite din letargia istorică în care zăcuseră de secole şi şi-au dezvoltat o viguroasă dinamică proprie, specifică unei mari puteri politice în devenire. începuturile domniei lui Petru au stat sub semnul incertitudinii, produs al unui sistem politic în care autarhia orientală lăsa frâu liber, în situaţiile politice şi succesorale îndoielnice, luptelor între diverse clanuri de putere. înălţat pe tron la o vârstă fragedă, la moartea timpurie a fratelui său Fiodor, domnia lui Petru ca monarh unic a fost contestată şi el a fost silit să împartă puterea şi chiar titlul de ţar cu fratele său vitreg, care era susţinut de o facţiune rivală.

Ieşirea din această situaţie succesorală ambiguă a necesitat câţiva ani de înfruntări politice şi de conflicte armate în cursul cărora şansele de succes au oscilat de la o tabără la alta. Avea să fie una dintre marile realizări ale politicii interne a ţarului Petru I aşezarea pe baze mai stabile  a raporturilor de putere din societatea rusă, efort în cadrul căruia regimul succesiunii dinastice a ocupat un loc de frunte.

Politica novatoare a lui Petru s-a desfăşurat într-un mediu social-politic tradiţionalist, opus reformelor, atât în viaţa statului cât şi în cea a bisericii, a cărei conducere supremă noul ţar şi-a asumat-o în cele din urmă. Nobilimii ruse, ţarul i-a impus un statut oficial, modalitate de a o supune controlului puterii imperiale; administraţia publică a fost încadrată în colegii, ceea ce i-a conferit mai multă stabilitate şi credibilitate. Intenţia modernizatoare în spirit european s-a manifestat simbolic în hotărârea sa de a impune membrilor clasei boiereşti să-şi radă bărbile. Nu altul a fost mobilul ţarului când a dictat prin ukaz regulile vestimentaţiei, care urma să se apropie de modelele vestimentare occidentale. Sensul superior al acestor măsuri se regăseşte în reformarea calendarului rus, prin abandonarea stilului calendaristic tradiţional în favoarea celui occidental, anume deplasarea începutului anului de la 1 septembrie la 1 ianuarie. Timpul, factorul care ritmează viaţa, avea aşadar să se adapteze la criteriile adoptate în lumea occidentală. Hotărât să ridice statutul internaţional al ţării peste care domnea, ţarul a înţeles că trebuia să adopte măcar unele dintre regulile şi metodele care asiguraseră un avans considerabil Europei occidentale asupra celei răsăritene. Dominat de această convingere, ţarul nu numai că s-a străduit să atragă în ţara sa specialişti din ţările avansate, dar s-a angajat personal, sub o identitate fictivă - Piotr Mihailov -, într-o călătorie de durată în apusul Europei, în cadrul unui numeros grup de personalităţi ruse reprezentative.

Experienţa pe care aveau să o acumuleze membrii acestei misiuni în Occident - Marea Ambasadă - şi relaţiile stabilite cu acest prilej au contribuit, potrivit intenţiei iniţiatorului ei, la asimilarea în Rusia a cunoştinţelor dobândite. însăşi iniţiativa Prefaţă 7 şi organizarea acestei misiuni colective în Occident a presupus înfrângerea, nu uşoară, a unui tabu tradiţional în mentalitatea rusă, expresie a repulsiei acesteia faţă de o lume considerată viciată, pervertită de papalitate şi erezii, pierdută pentru dreapta credinţă, ortodoxia. Interesul fundamental al ţarului în această călătorie în lumea apuseană s-a orientat spre realizările tehnice, cu precumpănire cele de interes militar: fortificaţii, artilerie şi, cu precădere, şantiere navale. Hotărât să orienteze politica externă a Rusiei spre deschiderea maritimă, aspect esenţial al modernizării în viziunea sa, Petru s-a străduit să asimileze tainele tehnicii navale a ţărilor celor mai avansate în această privinţă: Olanda şi Anglia. Una dintre urmările principale ale acestei acumulări programatice de cunoştinţe la nivelul cel mai avansat al lumii occidentale a fost crearea portului care avea să capete numele iniţiatorului său, Petersburg, simbol al efortului de modernizare, adică de occidentalizare, iniţiat de ţar. împletirea dintre occidentalizare, ca ţel şi rezultat, şi metodele barbare în cel mai înalt grad aplicate în înfăptuirea lor avea să devină un model şi pentru alţi exponenţi, ulteriori, ai conducerii societăţii ruse în efortul lor de a recupera timpul istoric pierdut de ţara lor.