Cartea de faţă n-a fost scrisă „pro“ sau „contra“ Europei. Scopul său este verificarea unei ipoteze privind legătura existentă între diversitatea structurilor familiale regionale şi anumite fenomene rezultate din deosebirile de factură religioasă, culturală, economică şi ideologică specifice perioadei 1500-1900. Testasem deja ipoteza aceasta, la scară mondială, dar într-o manieră mai sumară, în două lucrări, La Troisième Planète : structures familiales et systèmes idéologiques (1983) şi L ’Enfance du monde : structures familiales et développement (1984). Cercetările necesare redactării acestei cărţi au fost efectuate între anii 1985 şi 1990, pe vremea cînd unificarea europeană nu forma obiectul unei dezbateri majore. Pe scurt, înainte de Maastricht. Pe atunci, eram „un bun european“, favorabil a priori oricărei mişcări ce ar fi condus la mai multă unitate, chiar dacă, în cuvîntul înainte din 1990, lăsasem să se întrevadă o oarecare nelinişte în privinţa caracterului preponderent economic cît şi abstract al proiectului european. De atunci, anumite clase conducătoare şi-au afirmat voinţa de a grăbi unificarea statală a continentului prin stabilirea unei monede unice. După multe ezitări, în primăvara lui 1992 am votat Nu la referendumul din septembrie, fără o stare sufletească deosebită şi avînd convingerea că fac singura alegere raţională. 

Opoziţia mea faţă de tratatul de la Maastricht provine chiar din cunoaşterea de către mine a antropologiei şi a istoriei continentului. O sensibilitate reală faţă de diversitatea moravurilor şi a valorilor europene nu putea duce decît la o singură concluzie : regularizarea monetară centralizată a unor societăţi atît de diferite, precum Franţa şi Germania, trebuie să conducă, pentru început, la anomalii masive în funcţionarea uneia sau a celeilalte societăţi, iar, mai apoi, în a amîndurora. în ideologia unificării există o dorinţă de a trece peste realităţile umane şi sociale care aminteşte, în mod ciudat dar incontestabil, de marxism-leninism. Şi acesta îmbina un proiect de transformare economică cu un dispreţ suveran faţă de diversităţile culturale şi naţionale. Starea de azi a fostei Uniuni Sovietice şi a fostei Iugoslavii ne arată că unificarea statală făcută de sus duce mai sigur la ură etnică decît la pace veşnică. Din fericire, la ora actuală, constrîngerile economice care apasă asupra unor societăţi europene, şi îndeosebi asupra Franţei, aproape de zece ani lipsită de o reglementare monetară internă, din cauza politicii numite a „francului forte“, n-au dus încă la apariţia unor sentimente explicite de neîncredere faţă de partenerii noştri europeni. Frontul naţional rămîne perceput în principal ca un fenomen legat de imigraţie şi nu de construirea Europei. 

Avîntul luat de extrema dreaptă în mediul muncitoresc, între 1988 şi 1995, e deosebit de spectaculos în perimetrul cuprins între nordul şi estul Franţei. E vorba despre regiuni unde politica de convergenţă monetară mai curînd a distrus decît a transformat industria, fapt ce a condus mai mult la o exterminare decît la o reconversie a muncii prea puţin calificate. Analiza structurilor familiale individualiste din nord-estul Bazinului parizian ar fi permis să se înţeleagă şi să se prevadă că alinierea populaţiilor muncitoreşti locale la nivelurile de calificare germane, care derivă destul de mult din regulile familiei „sursă“ autoritară şi inegalitară, nu putea fi imaginată în spaţiul unei generaţii (vezi cap. 4 şi 5, consacrate fundamentelor antropologice ale progresului cultural şi industrial).