Viața este precum o fantă de lumină între două nostalgii: nostalgia pentru ce nu ai trăit încă și nostalgia lucrurilor pe care nu le vei mai putea trăi. Iar momentul exact pentru a acționa este atât de confuz, atât de alunecos și atât de efemer, încât îl irosești privind amețit în jur. Totuși, în zorii acelei dimineți de octombrie, Soledad era mai mult furioasă decât amețită. Prea multă mânie are același efect ca și excesul de alcool, producând o intoxicație ce te face să-ți pierzi simțul rațiunii. Neuronii se ard, rațiunea capitulează în fața încăpățânării, iar în minte nu mai rămâne decât un gând: răzbunare, răzbunare, răzbunare. Mă rog, poate că alături de acest gând mai e și un sentiment: răzbunare și durere, răzbunare și multă durere. Era imposibil să se culce în starea aceea, deși la nouă dimineața avea o întâlnire foarte importantă la bibliotecă. Dar în condițiile în care mintea îi era tulburată, patul nu făcea decât să-i agraveze situația. Întunericul nopților era plin de monștri, într-adevăr, așa cum se temea Soledad și cum bănuia încă din copilărie; iar căpcăunii se numeau obsesii. 

Îi scăpă un oftat care se auzi ca un răcnet și apăsă iar pe acel link. Pagina se deschise din nou, un design elegant cu gri și lila. Căută fereastra pe care scria „Galerie” și intră. Pe ecran apărură primii trei tipi; o fotografie cu fiecare și o descriere succintă: numele, vârsta, înălțimea, greutatea, culoarea părului și a ochilor, condiția fizică-atletică. La toți scria atletică, deși se vedea că unii erau puțin mai plinuți. În prima fotografie, aproape toți erau îmbrăcați; dar dacă făceai click pe imagini, apăreau încă două sau trei instantanee cu fiecare bărbat, dintre care una cu pieptul dezgolit și talia pantalonilor mai căzută, lăsând la vedere o parte din abdomen, încordată și ispititoare sub buric. Vreo doi dintre ei, mai îndrăzneți, apăreau complet dezbrăcați, deși, ce-i drept, lungiți pe burtă și într-un con de umbre, dezvăluind doar formele perfecte ale feselor. În ansamblu, erau fotografii destul de bune, făcute cu oarecare pricepere. Se vedea că era vorba despre o pagină de lux. PentruSatisfacereaFemeii.com. Erau escorte, gigolo. Prostituați. Serviciul minim, două ore, costa trei sute de euro, cu hotel inclus. „Ca de obicei, femeile sunt în pierdere”, se gândi Soledad: bărbații gigolo erau mai scumpi decât târfele. Trecu din nou în revistă galeria de fotografii, privind cu atenție. Erau patruzeci și nouă de bărbați, majoritatea de vreo treizeci de ani, câțiva de douăzeci, doi sau trei trecuți de patruzeci de ani. Cei mai mulți erau negri. Nu se putea spune că băieții erau urâți; de fapt, aproape toți se încadrau în tiparul convențional al bărbatului tânăr, puternic și cu trăsături obișnuite. Dar nu-i plăceau, excepție făcând unul sau doi. 

Cei mai atrăgători i se păreau manechinii din plastic, retușați și fandosiți, lipsiți de expresie și de personalitate. Iar pe cei mai puțin grațioși îi vedea ca pe niște brute. Desigur că Soledad fusese întotdeauna greu de mulțumit: era exigentă, cusurgioaică și tiranică. În orice caz, acum nici măcar nu trebuia să-l dorească pe gigolo. Tot ce căuta era cineva cu o înfățișare seducătoare. Un însoțitor extraordinar cu care să-l facă gelos pe Mario. Sau, cel puțin, dacă nu să-i trezească gelozia, măcar să vadă că ea se descurca foarte bine fără el. Pentru o clipă, își imagină scena la operă. 

De exemplu: ea intrând în Teatrul Regal, însoțită de „bunăciunea” aceea și întâlnindu-se cu Mario și soția lui în foaier; ea afișând o atitudine liniștită, nepăsătoare, impasibilă, aruncându-i fostului amant cu coada ochiului o privire înghețată și mândră; firește că avea să-i fie greu să privească de sus pe cineva care era cu zece centimetri mai înalt decât ea, dar, în imaginația ei, Soledad reușea să încadreze perfect acea geometrie a disprețului. Și alt exemplu: ea stând pe un fotoliu în sala de teatru, el ocupând plictisit, împreună cu soția sa, două fotolii cu două rânduri mai în spate; și Soledad, dedicată pe deplin tipului extrem de chipeș, toată un zâmbet și cu o lumină deosebită în privire, întruchiparea perfectă a fericirii. 

Avea să-i ceară escortei să-și treacă din când în când brațul pe după umerii ei, să se arate afectuos, într-un mod foarte subtil, fără măcar să se sărute, insinuarea elegantă a dorinței fiind mult mai dureroasă. Sau de exemplu: dacă, la intrare sau la ieșire, se întâlneau față în față și nu aveau încotro și se vedeau nevoiți să se salute? Și dacă, în toată agitația, Mario i-o prezenta pe soția lui? Pe soția lui însărcinată. Care avea o ființă micuță în burtă. Încă micuță, trecând neobservată în înfățișarea acelei femei tinere și, poate, frumoase, dar care palpita acolo, înăuntru, acea ființă micuță și plină de viață ce se agăța cu unghiuțele ei transparente de placentă sau de pereții dilatați ai uterului sau de ce s-or mai agăța acele micuțe creaturi. Bine; iar dacă Mario o saluta și i-o prezenta pe acea Daniela, atunci Soledad avea să zâmbească cât se poate de bucuroasă și avea să i-l prezinte pe… Rubén, Francis, Jorge? Încă nu se hotărâse la care gigolo să apeleze.