Pentru starea de veghe a omului, gândirea sa este ca o insulă în mijlocul valurilor de impresii, de senzaţii, de sentimente etc. spre care se îndreaptă viaţa sufletului. Cu o impresie sau o senzaţie am terminat, până la un anumit punct, atunci când am înţeles-o, adică atunci când am conceput o idee care s-o clarifice. Până şi în tumultul pasiunilor şi al emoţiilor poate apărea un oarecare calm, dacă nacela sufletului a putut ancora la insula gândirii. Sufletul are o încredere firească în gândire. El simte că ar pierde orice siguranţă în viaţă, dacă i-ar lipsi această încredere. Viaţa sufletului încetează să mai fie normală, când îndoiala începe să roadă gândirea însăşi. Dacă gândirea noastră nu ne conduce la o clarificare completă, trebuie să avem cel puţin consolarea că această clarificare s-ar putea face, dacă am avea suficientă forţă şi agerime în gândire. Ne putem linişti în faţa incapacităţii noastre de a ajunge la clarificarea menţionată, cu ajutorul propriei gândiri, dar, dimpotrivă, nu putem suporta ideea că gândirea în sine, pro-iectată cum trebuie asupra unui anumit domeniu, nu este capabilă să clarifice acest domeniu în suficientă măsură. Această predispoziţie a sufletului faţă de gândire se află la baza oricărei aspiraţii omeneşti spre cunoaştere. Desigur, această predispoziţie poate fi oarecum atenuată de unele stări speciale ale sufletului, dar vom regăsi-o de fiecare dată ca un sentiment confuz al sufletelor. Gânditorii care pun la îndoială autenticitatea şi forţa gândirii se înşală asupra predispoziţiei fundamentale a sufletului lor. Îndoielile şi enigmele la care se referă apar, în fond, ca urmare a unei tensiuni şi a unei agerimi prea mari a gândirii lor. Dacă într-adevăr nu ar avea încredere în gândire, ei nu şi-ar forţa creierul din cauza acestor dubii şi a acestor enigme care derivă în fond din gândire. Când cultivăm în noi acest sentiment de încredere în gândire, ne dăm seama că gândirea nu există numai ca o forţă în suflet pe care o putem dezvolta, ci ea poate constitui, de asemenea, în mod plenar şi independent, suportul unei fiinţe cosmice, respectiv al unei fiinţe cosmice la care se poate aspira datorită unor eforturi laborioase, în cazul în care vrem să vieţuim într-o entitate care aparţine în acelaşi timp atât omului cât şi cosmosului. A putea să te dărui unei vieţi de gândire, îţi conferă o linişte profundă. În această viaţă de gândire, sufletul simte că se poate desprinde de el însuşi. Or, sufletul are nevoie de acest sentiment, tot atât cât şi de sentimentul opus, că se poate concentra în întregime în el însuşi. Şi unul şi altul din aceste sentimente reprezintă oscilaţiile necesare ale vieţii sale normale. În fond, starea de veghe şi de somn nu sunt decât expresia extremă a acestor oscilaţii. În starea de veghe, sufletul trăieşte în sine, îşi trăieşte propria sa viaţă; în somn se pierde în viaţa cosmică generală şi este, într-un anumit fel, desprins de sine însuşi. Ambele stări ale acestei pendulaţii a sufletului se reliefează prin diverse alte forme ale vieţii interioare: viaţa de gândire reprezintă o desprindere a sufletului de el însuşi; facultatea de a simţi, viaţa afectivă etc. reprezintă o stare de concentrare a sufletului asupra lui însuşi.

Pragul lumii spirituale Rudolf Steiner descarca gratis PDF.