Se făcuse aproape întuneric atunci când ajunseră la palazzo. Cerul era de culoarea peruzelei, cu nuanțe pale de oranj chiar deasupra vârfurilor copacilor, acolo unde apunea soarele. Zidurile de piatră se înălțau drepte și impenetrabile, terminate în turnuri donquijotești, iar un stindard zdrențuit se zărea atârnând de un catarg. Cândva, într-o vreme în care vânturile destinului fuseseră ceva mai favorabile, stindardul acela fluturase plin de însuflețire, dominând totul împrejur. Dar acum iedera sufoca acele ziduri încetul cu încetul, mortal, asemenea otrăvirii lente a unei bătrâne principessa, a cărei suflare horcăită ieșea când și când din adâncul pântecului. Amintiri ale ilustrului ei trecut, ascunse în țesătura meterezelor, se evaporau fără să mai poată fi recunoscute sau refăcute, iar o duhoare stătută emana din măruntaiele ei în putrefacție, împletită cu damful frunzișului aflat în descompunere al grădinilor sălbatice. Miasma era apăsătoare.

Vântul bătea tăios, ca și cum iarna s-ar fi opus venirii primăverii, ținându-se strâns de acele locuri cu degetele ei de gheață. Sau poate că iarna zăbovea doar acolo, în casa aceea, iar degetele de gheață erau cele ale morții, care acum își făcea simțită prezența. Ei nu spuseră nimic. Știau ce aveau de făcut. Uniți de aceeași furie și durere, de același profund regret, juraseră să se răzbune. O lumină aurie strălucea în palazzo, la o fereastră din spate, însă desimea pădurii uzurpatoare, tufișurile și arbuștii care crescuseră alandala îi împiedicau să ajungă la ea. Trebuia să riște și să intre prin față. Era liniște, doar vântul se auzea șuierând prin copaci. Nici măcar greierii nu înfruntau ostilitatea care învăluia locul, alegând să cânte mai jos, pe deal, unde era cald.