Nu te simţi în apele tale. Nu te mai simţi în apele tale de ceva timp, de când cu accidentul. Mai exact, din clipa din care ai aflat de accident. În acea dimineaţă, în acel moment când, ţinând receptorul lipit de ureche, l‑ai auzit pe tatăl tău rostind acele cuvinte îngrozitoare; atunci ai simţit schimbarea, atunci ai fost dată peste cap. Nu ştii precis ce anume a mers greşit; îţi vine greu să spui exact, e dificil de exprimat. Nu e vorba de suferinţă. Ea s‑ar rezolva destul de simplu. E ceva intern; ceva ce ţine de fiinţa ta s‑a schimbat. Te simţi pierdută de tine însăţi. Ba nu. Absentă. Te simţi absentă. E ca şi cum ai privi într‑o oglindă în care nu mai vezi o imagine cunoscută, şi nici pe cineva pe care îl recunoşti, reţinut în intimitatea sticlei. Nu ai înnebunit. Trebuie să insişti asupra lucrului ăstuia şi să‑ţi reaminteşti mereu asta. Nu eşti nebună. Şi nici timidă, şi nici nu ai probleme.

Aici nu mai vorbim de detaşarea socială la modă, de tendinţa actuală de a gândi „vai, eu sunt aceea” ori de dorinţa de a rămâne spectatoarea detaşată şi rece a propriei existenţe. Nu te mai poţi surprinde în timp ce îţi vezi de viaţa proprie, atâta tot. Trupul tău nu mai cuprinde şi spiritul, la fel cum oglinda nu îţi mai reflectă portretul. Tu te afli altundeva. Simţeai ceva asemănător şi când erai copil, însă atunci senzaţia de goliciune, de singurătate era mai puţin pregnantă. Iar fratele tău simţea la fel. Amândoi aveaţi un simţ aparte unul faţă de celălalt, nu ca persoane separate, ci ca dubluri, ca fiinţe simetrice, ceea ce este foarte obişnuit în cazul gemenilor, desigur. Nu v‑aţi format din acelaşi ovul, care s‑a divizat – nu aţi fost identici, nu aţi avut acelaşi sex, precum John şi Jack sau ca Ruth şi Rita. Cu toate acestea, aţi fost împreună, încă de la începutul începutului. V‑aţi împletit degetele în pântecul mamei. Aţi împărţit perna placentei, aţi pedalat în tandemîn pântecul mamei voastre. Aţi auzit în acelaşi timp muzica de cameră umedă a trupului ei, aţi beneficiat de aceleaşi substanţe nutritive şi aţi visat acelaşi vis ermetic. După ce v‑aţi născut, întâi rozalii, apoi vineţii, întâi tu, apoi Danny, existenţele voastre au continuat să fie strâns legate între ele, ca nişte căciuliţe de nou‑născuţi prinse pe frânghia de uscat rufe. Mai apoi, a fost ca şi cum ai fi stat cu el pe canapea, în exact acelaşi loc, când, de fapt, te găseai de cealaltă parte a mesei, făcând ştampile din cartofi împreună cu mama. Câteodată, simţeai că te afli mai mult în locul lui decât în locul tău. Proximitate ulterioară, aşa se numeşte această senzaţie. Când făceai semn, nu îl făceai fratelui tău, ci chiar ţie însăţi.

Nimeni nu a priceput asta vreodată, nici măcar mama ta, care obişnuia să spună: Mai fă‑i o dată semn lui Danny, scumpo, uite că‑ţi răspunde. Eraţi aşezaţi în pătucuri separate, însă căldura trupului lui îţi ţinea cald noaptea. Continua să tragă păturica de pe obrazul tău când se cuibărea sub a lui. Cel puţin, asta era senzaţia. Inevitabil, ai învăţat să vorbeşti. Abia atunci lucrurile s‑au complicat. Ai elaborat o metodă de a vorbi în numele eului din afara ta. Într‑un fel, acest lucru era logic. La început, au crezut că vorbeai în numele fratelui tău, aşa cum obişnuiesc să facă fraţii mai mari şi mai autoritari. Vrei suc, te rog, spuneai, iar cei mari i‑l dădeau lui Danny în cana cu care învăţa să bea, pe care o muşcase toată. Şi tu vrei nişte suc, Suzie‑Sue, gângureau ei. Ce legătură adorabilă, spunea lumea.

Cât de neobişnuită. Mai erau şi nenumărate fotografii în care tu apăreai întrebătoare, uitându‑te încruntată la diverse lucruri din încăpere ori la adulţii care pozau alături de tine. Fratele tău stătea liniştit, mai liniştit decât tine, şi zâmbea mereu, de parcă ar fi ştiut un secret. Situaţia a devenit îngrijorătoare. Terenul de joacă era un teren minat. Nimeni nu putea spune cu exactitate despre cine vorbeai: despre tine sau despre Danny. Ideile din spatele vorbelor tale erau deseori neclare, în vreme ce tu şi fratele tău bolboroseaţi între voi, inventând nume pentru păianjeni, ploaie ori dureri de burtă. La început, nu v‑aţi împrietenit cu alţi copii; în schimb, vă jucaţi şi băteaţi mingea împreună, ori făceaţi schimb de căniţe cu lapte; exista un cod de culori al cănuţelor care trebuia respectat. S‑a vorbit de retardare educaţională, dezvoltare limitată, lucruri care i‑au şocat pe mama şi pe tatăl tău. Atunci au început vizitele unei lucrătoare din sistemul sanitar, asistenta districtuală Lee. Încă ţii minte fusta ei triunghiulară, rigidă şi cuticulele albite ale unghiilor ei. Femeia se minuna de această inseparabilitate, de acest dublu limbaj. Se întreba dacă, în loc să fie încântător, nu era anormal să ai un satelit psihologic. Se întreba cât de sănătoasă era, de fapt, relaţia dintre Danny şi tine. Intră în scenă doctorul Dixon, de la clinica de pediatrie din oraş.

Cum tu păreai să fii la conducere, de vreme ce unitatea fraţilor era prea puternică, tu urma să beneficiezi de lecţii speciale cu el, pentru a te ajuta să te simţi „mai liniştită”. Clădirea avea un clopot de alamă, dar şi o uşă veche, rotativă, din lemn, prin care scaunele cu rotile nu puteau trece: prima dată când ai mers acolo, ai văzut cum o fată, bolnavă de poliomielită şi având picioarele subţiri ca ale unui păianjen, a fost ridicată şi trecută dincolo de uşă pe braţe. Părea ca şi cum ar fi fost introdusă într‑un malaxor uriaş. De aceea, în momentul când a venit rândul tău, a fost nevoie să fii încurajată şi împinsă până ai pătruns între lamele ei. Covorul dinăuntru era făcut din fire minuscule de plastic albastru. După ce ai păşit pe el, s‑a creat suficientă electricitate statică pentru a produce o mică scânteie şi un mic poc când ai atins masa cu degetele. Existau afişe împotriva fumatului, în care apăreau norişori sub formă de cranii, care pluteau pe deasupra unor oameni cu ţigara în mână. Doctorul Dixon avea în sala de aşteptare un vas mare de sticlă plin cu insecte‑băţ, pe care copiii puteau să le urmărească. Câteodată, acestea năpârleau, lăsându‑şi pielea pe după copăceii din vas, unde se usca şi se curba ca vata pe băţ. Te tulbura să vezi pieile cafenii atârnând de coaja copăceilor. Îţi făcea greaţă.