Cu vreo douăzeci și ceva de ani în urmă, pe când lucram la primele schițe ale viitoarei cărți, mă întrebam adesea dacă merită, de fapt, efortul să mă apuc de așa ceva. Nu ar fi mai corect să fac filme, unul după altul, filme care să rezolve în practică problemele teoretice care apar de obicei în procesul de creație al oricărei opere? Biografia mea artistică nu s-a construit în cel mai fericit mod. Distanța mare dintre filme a reprezentat pentru mine un răgaz dureros, în care, neavând ce face, să mă gândesc serios care este obiectivul exact al muncii mele, prin ce se deosebește arta cinematografului de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este trăsătura specifică a șanselor pe care le oferă, să compar experiența mea cu experiența și realizările colegilor mei. Citind și recitind lucrări de istorie a cinematografiei, am ajuns la concluzia că sunt nesatisfăcătoare, că generează în mine dorința de a dezbate și de a le contrazice cu modul meu de abordare a problemelor și a scopurilor creației cinematografice. Conștientizarea principiilor profesiei mele și dorința de a exprima propria mea înțelegere a legilor ei fundamentale se formează cel mai adesea prin respingerea teoriilor cinematografice pe care le cunosc. Nevoia de a-mi spune părerea despre acest subiect s-a accentuat poate și pe măsura destul de deselor întâlniri cu spectatorii în cele mai diverse contexte. Dorința lor cea mai puternică este aceea de a înțelege natura trăirii cinematografice din filmele mele și de a primi răspunsuri la nenumăratele lor întrebări, pentru ca până la urmă să aducă la un numitor comun părerile lor haotice și incomplete despre film și despre artă în general. Trebuie să mărturisesc că uneori necăjindu-mă, alteori dimpotrivă, entuziasmându-mă excesiv, tratez cu mare atenție și interes scrisorile spectatorilor mei, care în toți anii în care am lucrat în Rusia au formulat și mi-au adresat o extrem de impresionantă cantitate de întrebări și nedumeririri din cele mai diferite categorii. Nu mă pot abține să nu le prezint aici pe cele tipice, pentru a sublinia natura relației (uneori totala neînțelegere!) cu publicul meu. „V-am văzut filmul Oglinda“, îmi scrie un inginer-constructor din Leningrad, „m-am uitat până la final, deși după jumătate de oră deja mă apucase o puternică durere de cap din pricina eforturilor intense de a mă concentra și de a înțelege cât de puțin, de a face în vreun fel legătura între personaje, evenimente și amintiri. Noi, bieții spectatori, vedem filme: bune, proaste, foarte proaste, obișnuite și foarte originale. Și oricare dintre ele poate fi înțeles, te poate entuzisma sau îl poți respinge, dar ăsta?!...“ Un inginerinstalator din Kalinin este, de asemenea, extrem de indignat: „Acum o jumătate de oră am văzut filmul Oglinda. Grozav!!!... Tovarășe regizor! Dumneavoastră l-ați văzut? După părerea mea, acest film nu poate fi considerat normal... Vă doresc mari succese creatoare, dar de asemenea filme nu e nevoie.“ Un alt inginer, de data asta din Sverdolovsk, nu-și poate reține repulsia vehementă: „Câtă vulgaritate, ce mizerie! Ptiu, este dezgustător! Deci eu consider că filmul dumneavoastră este ca un glonț orb. N-a ajuns la spectatori, iar asta este cel mai important.“ Acest inginer chiar îi trage la răspundere pe conducătorii cinematografiei: „Nu pot să nu fiu uimit cum de oamenii responsabili de programarea filmelor la noi, în URSS, permit să ruleze asemenea eșecuri.“ În apărarea conducerii cinematografiei trebuie să spun că a permis foarte rar asemenea „eșecuri“, în medie unul la cinci ani, iar pe mine, primind astfel de scrisori, și chiar mi s-a întâmplat, m-a apucat disperarea: eu, de fapt, pentru cine și pentru ce lucrez?...