Dar tăcu brusc. Vampirul îl privea, stînd cu spatele la fereastră. Acum, băiatul nu-i putea desluşi deloc chipul şi ceva din silueta aceea nemişcată îl zăpăcea. Dădu să mai spună ceva, dar se abţinu. Apoi răsuflă uşurat cînd vampirul se apropie de masă şi trase de şnurul de deasupra ei. Imediat, încăperea fu inundată de o lumină galbenă tare şi băiatul nu-şi putu reţine o uşoară exclamaţie cînd se uită la vampir. Se prinse cu degetele de marginea mesei.

― Dumnezeule mare! şopti el şi apoi amuţi, rămînînd cu privirea aţintită asupra vampirului. Acesta era complet alb şi neted, de parcă ar fi fost sculptat în os, iar chipul lui părea să fie la fel de neînsufleţit ca acela al unei statui, cu excepţia ochilor de un verde sclipitor care îl priveau fix pe băiat, ca nişte flăcări într-un craniu. Dar, în clipa următoare, vampirul zîmbi aproape cu tristeţe şi substanţa albă şi netedă de pe chipul lui se mişcă la fel de insesizabil ca liniile unui desen animat.

― Vezi? întrebă el încet. Băiatul se cutremură şi ridică mîna, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de o lumină foarte puternică. Privirea îi alunecă încet peste haina frumos croită, pe care doar o zărise la bar, pelerina lungă şi largă, cravata neagră de mătase înnodată la gît şi sclipirea gulerului, care era la fel de alb ca pielea vampirului. Se uită la părul bogat şi negru al acestuia, pieptănat spre spate peste vîrfurile urechilor şi abia atingînd gulerul alb.