Prolog 

Clădirea școlii arunca o umbră rece peste terenul de joacă pustiu. Soarele strălucea cu putere în spatele ei. Puținii trecători care ajungeau în dreptul umbrei aruncate de clădire își strângeau hainele în jurul trupului și grăbeau pasul până când ajungeau din nou în bătaia caldă a soarelui. Totul era nemișcat în afară, în schimb, pe terenurile școlii, un vânt înghețat sufla cu putere, trezind la viață leagănele atârnate într-un colț al terenului de joacă. Acestea se mișcau înainte și înapoi, ca și cum în ele stăteau niște copii invizibili. Copii plictisiți, precum Vaka. Însă frigul era parcă mai rău decât plictiseala. Îi înțepa obrajii și-o făcea să se simtă ca și cum ar fi avut înfipte ace în degetele de la picioare. Înghețase cu totul. Treptele reci amplificau senzația de frig, căci geaca cea nouă cu care era îmbrăcată nu era suficient de lungă ca s-o acopere și mai jos de talie. Acum își dorea să-și fi ascultat mama și s-o fi ales pe cea mai lungă, însă aceea era bleumarin și nu se asorta cu ce purta pe dedesubt; cea de pe ea, până la mijloc, era roșie. Vaka își mută ghiozdanul prins la spate și se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se așeze în bătaia soarelui. Acolo cel puțin îi va fi cald, cât va mai avea de așteptat – deși va fi tot singură, firește, și plictisită, căci tot nu va avea la ce să privească. 

Însă umbra proiectată de școală era atât de întinsă, încât, dacă ar ieși în afara ei, ar fi posibil ca tatăl ei să treacă iar pe-acolo și să n-o observe. Nu, mai bine să rămână în frig, decât să riște așa ceva. Pe lângă ea trecu o mașină de aceeași culoare cu a tatălui ei, însă Vaka văzu că e alt model și o conduce altcineva, ceea ce-o dezamăgi foarte tare. Să fi uitat de ea? Era prima ei zi la școala cea nouă, așa că poate el a presupus că Vaka va veni pe jos, ca de obicei. Simți, pentru a suta oară, că i se face dor de vechea lor casă. Singurul lucru mai bun la noua lor casă era tocmai camera ei, care era mai mare și mult mai răcoroasă decât cea pe care o avusese în vechiul apartament. În rest, totul se schimbase în rău, inclusiv școala. Și copiii, mai ales. Nu cunoștea pe nimeni aici. În vechea ei clasă, cunoștea pe toată lumea, ba chiar știa și cum se numesc animalele de companie ale celorlalte fete. Iar acum, o mare de nume și de fețe noi i se învolbura în cap, împiedicând-o astfel să le rețină pe toate. Era la fel ca în cazul acelui joc de stimulare a memoriei, pe care-l câștiga doar atunci când mama ei se străduia să-l piardă. Vaka își trase nasul. Cât îi va lua tatălui ei să-și dea seama că a uitat de fată și că trebuie să vină s-o ia? Ridică privirea spre clădirea principală a școlii, sperând să zărească pe cineva cunoscut, însă ferestrele rămaseră întunecate și nimic nu se clinti de la locul său. O altă pală de vânt îi înțepă obrajii, făcând-o să se cutremure, înfrigurată. Se ridică în picioare și începu să urce treptele de la intrare. Trebuie să fie înăuntru măcar un adult, cineva care să aibă un telefon de pe care să poată suna și ea pe careva. Însă ușa era încuiată. Ciocăni, dar degeaba; lemnul gros înăbușea orice zgomot. Coborî pumnul și rămase privind ușa masivă, sperând zadarnic că se va deschide. Nu se întâmplă nimic. La fel de bine s-ar fi putut așeza la loc, pe scări. Sperând, zadarnic, că treptele nu vor fi la fel de înghețate ca înainte