Ajunse la bac pe înserate. Ar fi putut ajunge mult mai devreme. Adevărul e că amânase până în ultimul moment. Întâi luase prânzul cu prietenii din Redquay; conversaţia haotică, bârfele despre prietenii comuni – toate astea dovedeau faptul că se ferea să facă ceea ce știa că urmează să facă. Prietenii îl invitaseră să rămână la ceai, iar el acceptase. Însă în cele din urmă veni și momentul în care își dădu seama că nu putea să mai amâne lucrurile. Mașina închiriată îl aștepta. Își luă rămas-bun și plecă. După zece kilometri de-a lungul coastei, o luară pe aleea străjuită de copaci, care se termina la cheiul râului. Șoferul bătu clopotul mare care se afla acolo, pentru a chema bacul de pe celălalt mal. – Nu doriţi să rămân să aștept și eu, domnule? – Nu, răspunse Arthur Calgary. Am comandat o mașină care mă așteaptă într-o oră de cealaltă parte, ca să mă ducă la Drymouth.

Șoferul primi contravaloarea cursei și bacșișul. – Bacul ajunge imediat, zise el scrutând cu privirea râul cufundat în întuneric. Îi ură călduros noapte bună, întoarse mașina și o luă ușor în sus pe deal. Arthur Calgary rămase să aștepte singur pe chei. Doar cu gândurile lui și conștient de ceea ce-l aștepta. Se gândea la sălbăticia peisajului. Ai fi zis că se află pe marginea unui fiord scoţian, departe de orice. Și totuși, la doar câţiva kilometri se aflau hoteluri, magazine, baruri și mulţimea de pe Redquay. Se gândi pentru a nu știu câta oară la contrastul extraordinar al peisajelor englezești. Auzi pleoscăitul ușor al vâslelor care se apropia de marginea micului chei. Arthur Calgary coborî pe rampă și urcă în barca pe care vâslașul o ţinea pe loc cu ajutorul unei căngi. Era un bătrân ce îi lăsă lui Calgary impresia că el și barca lui erau unul și același, indivizibili. O briză rece începu să bată dinspre mare pe măsură ce bacul înainta.

– Cam răcoare în seara asta, zise barcagiul. Calgary îi răspunse cuviincios. Fu de acord că era mai frig decât cu o seară în urmă. Observă sau cel puţin i se păru că observă o curiozitate ascunsă în ochii barcagiului. Era străin. Mai mult, un străin venit după închiderea sezonului estival. Și, pe deasupra, traversa râul la o oră atât de neobișnuită – prea târziu pentru a lua ceaiul la cafeneaua de lângă dig. Nu avea bagaje, așa că nu plănuia să rămână prea mult. (De ce, se gândea Calgary, alesese să vină atât de târziu? Era oare din cauză că, inconștient, amânase acest moment cât mai mult posibil.) Traversa Rubiconul – râul... râul... Mintea îi zbură la celălalt râu – Tamisa. Privise în gol Tamisa, fără s-o vadă cu adevărat (era ieri, nu-i așa?) după care se întorsese să se uite la bărbatul care-l privea din cealaltă parte a mesei. Acei ochi gânditori care aveau ceva ce nu putea să înţeleagă pe deplin. O rezervă, ceva ce era gândit, dar nu împărtășit...