Bree O’Brien îşi afundă degetele în pământul negru şi fertil şi ridică atât cât putu cuprinde în pumn, pentru a-i putea inhala mirosul. Era real, nu ca lumea superficială în care se luptase să-şi facă un nume în ultimii şase ani. Grădinăritul era ceva la care se pricepea. Cu apă şi îngrăşăminte şi atenţie deosebită, plantele puteau fi convinse în feluri în care o producţie teatrală nu putea. Un vas cu flori aranjat artistic trebuia să-i placă doar celui care îl primea, nu unui întreg public în care toţi erau critici, într-un fel sau altul. Se simţise uşurată atunci când sora ei, Abby, îi spusese despre deschiderea hanului din Eagle Point acum aflat în proprietatea surorii ei, Jess. Îi oferise motivul perfect să plece din Chicago, unde ultima ei piesă de teatru fusese desfiinţată de critici şi oprită la doar o săptămână după premieră. În şase ani avusese un singur triumf teatral pe plan regional şi două dezastre, atât ca succes de casă, cât şi din punctul de vedere al criticilor. Unii scriitori poate că ar fi fost încântaţi să aibă doar un singur succes major, chiar şi departe, chiar foarte departe de Broadway, dar Bree îşi dorise întotdeauna mai mult. Se aşteptase să fie în înaltele sfere alături de Neil Simon¹, Noel Coward...² la naiba, chiar şi Arthur Miller³. Bineînţeles că fusese aşa după primul ei succes, atunci când i se urcase la cap. Se crezuse capabilă de sincronizarea comică a lui Simon, de spiritul lui Coward şi de talentul dramatic complex al lui Miller. Erau chiar câţiva critici care îi împărtăşeau această părere. Asta făcuse ca umilinţa să fie şi mai mare atunci când a doua piesă fusese primită fără un mare entuziasm şi se jucase doar o lună. A treia fusese desfiinţată de chiar aceiaşi critici care îi ridicaseră osanale mai înainte. Prima ei piesă era dintr-odată etichetată drept o întâmplare norocoasă. Mai mulţi sugeraseră că la douăzeci şi şapte de ani era deja terminată. Fusese uşurată că nimeni din familie nu venise în Chicago la premieră pentru a fi martor la eşecul ei sau pentru a vedea cronicile care urmaseră. N-ar fi fost în stare să suporte văzându-i cum se străduiesc să o sprijine. Fusese suficient de oribil că toată lumea de la teatru luase parte la cel mai umilitor moment din cariera ei. Nici unul dintre actori nu putuse s-o privească drept în ochi atunci când regizorul – iubitul ei, pentru numele lui Dumnezeu! – citise la petrecerea de după premieră cronici după cronici, care mai de care mai nimicitoare, până când în cele din urmă mototolise ziarele şi le aruncase la coş.