Joseph Fouché, unul dintre bărbații cei mai puternici din vremea sa, unul dintre cei mai stranii din toate vremurile, nu s-a bucurat decât de puțină afecțiune din partea contemporaneității și de și mai puțină dreptate din partea posterității. Napoleon, la Sfânta Elena, Robespierre, în rândurile iacobinilor, Carnot, Barras, Talleyrand, în memoriile lor, toți istoricii francezi, fie ei regaliști, republicani sau bonapartiști, își moaie pana în fiere de îndată ce scriu numai numele lui. Trădător înnăscut, intrigant meschin, fire alunecoasă de reptilă, transfug de profesie, suflet josnic de polițist, imoral jalnic – de nici una din aceste injurii disprețuitoare nu a fost cruțat, și nici Lamartine, nici Michelet, nici Louis Blanc nu încearcă, în mod serios, să cerceteze caracterul lui sau, mai degrabă, lipsa lui de caracter de o constanță demnă de admirație. Figura sa ne apare, pentru prima oară, cu adevăratul contur al vieții, în monumentala biografie scrisă de Louis Madelin (căreia studiul de față, ca și oricare altul, îi datorează cea mai mare parte a materialului faptic); cu această excepție, istoria l-a surghiunit în ultimul rând al figuranților neînsemnați pe omul care, într-un moment de răscruce a lumii, a condus toate partidele, fiind singurul care le-a supraviețuit, omul care, într-un duel de ordin psihologic, a biruit pe un Napoleon și pe un Robespierre.

Din când în când, făptura sa mai trece, fantomatic, printr-o piesă sau printr-o operetă despre Napoleon, și atunci, de obicei, în rolul uzat și schematic al unui ministru al poliției viclean, al unui precursor al lui Sherlock Holmes; o prezentare superficială face ca, întotdeauna, un rol jucat în umbră să se confunde cu unul secundar. Un singur om, și nu cel mai neînsemnat, Balzac, judecând de la înălțimea propriei sale grandori, a văzut marile dimensiuni ale acestei figuri unice în felul ei. Spiritul elevat și, totodată, pătrunzător, care privea nu numai scena timpului, ci, întotdeauna, și dincolo de culise, a recunoscut fără rezerve în Fouché caracterul cel mai interesant din punct de vedere psihologic al secolului său. Deprins să considere, în a sa chimie a sentimentelor, toate pasiunile, pe cele așa-zise eroice, ca și pe cele așa-zis josnice, drept elemente de absolut egală valoare, obișnuit să admire deopotrivă un răufăcător desăvârșit, un Vautrin, și un geniu moral, un Louis Lambert, nediferențiind, niciodată, moralul și imoralul, ci măsurând, continuu, doar puterea de voință a unui om și intensitatea pasiunii sale, Balzac l-a scos din umbra dorită de erou însuși tocmai pe acest om, cel mai disprețuit și hulit din perioada Revoluției și a Imperiului. „Singurul ministru pe care l-a avut vreodată Napoleon”, iată cum îl numește pe acest singulier génie; altă dată: la plus forte tête que je connaisse, iar în altă parte: „unul dintre acele personaje care posedă atâta profunzime sub fiecare din chipurile în care se înfățișează, încât acestea rămân de nepătruns în momentul în care acționează, putând fi înțelese numai ulterior”. Părerea aceasta este sensibil diferită de acelea, pline de dispreț, ale moraliștilor! Iar în romanul său Une ténébreuse affaire, el consacră acestui „spirit sumbru, greu de pătruns și ieșit din comun, atât de puțin cunoscut” o pagină distinctă. „Geniul lui singular, scrie el, care a inspirat lui Napoleon un fel de teamă, nu s-a manifestat dintr-o dată. Acest membru necunoscut al Convenției, unul dintre bărbații cei mai extraordinari și, totodată, cei mai greșit înțeleși ai vremii sale, abia în momentele critice a devenit ceea ce a fost după aceea.

Sub Directorat el se ridică la acea înălțime de la care oamenii înzestrați cu profunzime știu să prevadă viitorul, judecând corect trecutul; pe urmă, dă, subit, dovezi ale abilității sale în timpul loviturii de stat de la 18 brumar, asemenea acelor actori mediocri care, iluminați de o bruscă inspirație, devin interpreți excelenți. Bărbatul acesta cu fața palidă, crescut într-o disciplină monahală, care cunoștea toate tainele partidului montagnarzilor, căruia îi aparținuse la început, ca și pe acelea ale regaliștilor, de partea cărora a trecut până la urmă, bărbatul acesta studiază, pe îndelete și pe tăcute, oamenii, lucrurile și practicile scenei politice; el pătrunde secretele lui Bonaparte, dă sfaturi utile și informații prețioase… nici noii, nici foștii săi colegi nu bănuiau, în acel moment, amploarea geniului său, care era esențialmente un geniu al guvernării, exact în toate previziunile sale și de o perspicacitate incredibilă.” Așa a scris Balzac.

Omagiul său a fost ceea ce mi-a atras mai întâi atenția asupra lui Fouché, și, din acel moment, l-am studiat, ani de-a rândul, ori de câte ori se ivea prilejul, pe bărbatul despre care, lăudându-l, Balzac spunea că „a posedat mai multă putere asupra oamenilor decât însuși Napoleon”. Dar, la fel ca în timpul vieții sale, Fouché s-a priceput să rămână și în istorie o figură ascunsă; nu-i place să i se citească pe față nici în cărți. Aproape întotdeauna, în miezul evenimentelor, în sânul partidelor, el se află sub vălul anonim al funcției sale și este tot pe atât de invizibil, de acoperit și de activ ca mecanismul unui ceasornic; nu se întâmplă decât foarte arareori ca, în tumultul evenimentelor, la cotiturile cele mai pronunțate ale carierei sale, profilul său fugar să poată fi surprins. Și lucru și mai curios: nici unul dintre aceste profiluri surprinse în fugă nu se potrivește la prima vedere, cu celălalt. Este nevoie de un oarecare efort spre a-ți imagina că același om, cu aceeași piele și același păr, a putut fi, în 1790, profesor la un seminar teologic, în 1792, jefuitor de biserici, în 1793, comunist, iar cinci ani mai târziu, multimilionar, ca, după alți zece ani, să devină duce de Otrante. Dar cu cât era mai cutezător în metamorfozele sale, cu atât îmi apărea mai interesant caracterul său, mai curând, non-caracterul acestui cel mai desăvârșit spirit machiavelic al epocii moderne, cu atât mai seducătoare întreaga sa viață politică învăluită toată în umbre și mistere, cu atât mai deosebită, chiar mai demonică mi se părea figura sa! Așa am ajuns pe negândite, din pură plăcere psihologică, să scriu istoria lui Joseph Fouché, ca o contribuție la un studiu biologic, încă inexistent și cât se poate de necesar, al diplomatului, această specie spirituală încă nu îndeajuns investigată, cea mai periculoasă din lumea noastră.