Acest volum cuprinde 26 de texte scrise de Yu Hua între 1999 și 2018, cu scopul de a surprinde rapiditatea și profunzimea schimbărilor prin care trece China în noul mileniu și de a reflecta asupra acestora. Cu toate că temele abordate sunt uneori puțin cunoscute cititorului occidental, Yu Hua reușește să redea, limpede și cu umor, toate detaliile necesare pentru o bună înțelegere a complexității societății chineze aflate într-o continuă transformare. Aceste texte sunt grupate astfel într-un volum pentru prima dată. Unele dintre ele au fost traduse în engleză, italiană, franceză, japoneză etc. Și, de-a lungul timpului, au fost publicate în The New York Times („Diversele fațete ale cenzurii”, „Cărți pentru săraci”, „Mânia lui Mao”, „Le-am arătat noi!”, „Putere și aroganță”, „Sunt un infractor”, „Petiții, stabilitate și lege”, „Când aerul pe care îl respiri te trimite la doctor”, „Patriotismul deturnat”, „Moara zvonurilor pe internet”, „Ne cerem scuze, mesajul a fost deja șters”, „Istoria absurdă a luptei de clasă”, „Apariția și dispariția Revoluției Culturale”, „Economia autorităților lacome”, „Lipsă de încredere”, „Ai văzut vreodată un buletin de vot?”, „Vreau să mă mărit cu unul care nu are acțiuni”), International Herald Tribune („Despre dragoni și revoluție” „, 35 mai”), Los Angeles Times („Toamna chineză nu este o Primăvară Arabă”), Time („Doi pași înainte, unul înapoi”), Corriere della Sera („Amintiri despre ziua națională”), Liberation („Jurnalul celor șapte zile”), Prospect („Cele trei Americi”), The Guardian („Cum am simțit schimbările Chinei”), Los Angeles Review of Books („Patru destine în patru decenii de reformă”). În periodicele unde au fost publicate, minieseurile din acest volum au apărut în versiuni editate, adaptate sau prescurtate, ținându-se seama de constrângerile de spațiu, de publicul respectiv etc. Traducerea în limba română a fost făcută după textele originale în chineză; am adăugat doar note explicative unde am considerat necesar.

Când vorbești despre cenzura din China, este foarte ușor să-ți imaginezi un sistem rigid și strict, dar de fapt el are mai multe fațete, unele chiar contradictorii. De pildă, poate să existe un roman care să se vândă ca pâinea caldă timp de douăzeci de ani, iar filmul făcut pe baza lui să fie interzis în aceeași perioadă. Deși pare greu de înțeles, este foarte simplu. Cărțile sunt publicate după ce primesc aprobarea directorului editurii; filmele apar pe marele ecran după ce sunt aprobate de funcționarii Departamentului Național de Film. În China există peste cinci sute de edituri, adică peste cinci sute de cenzori; chiar dacă o carte este refuzată de o parte dintre ele, tot are șanse să iasă la o alta. În schimb, de filme se ocupă o singură instituție și, odată cenzurat, un film nu mai are nici cea mai mică șansă să fie difuzat la cinematograf Cenzura venită din birouri diferite decide destinul diferit al cărților și al filmelor. Sunt mulți factori care trebuie luați în considerare, dar cel mai important dintre aceștia este profitul. Editurile chinezești funcționează de multă vreme ca societăți comerciale și trebuie să scoată profit, pentru că nu primesc niciun ban de la stat. Directorul editurii este responsabil de profitabilitatea instituției, așa că cei mai curajoși dintre ei își asumă riscul publicării unei cărți mai delicate din punct de vedere politic, dacă are șanse să se vândă bine. Desigur că există niște limite ale libertății editurilor, de exemplu nu se pune problema publicării vreunui text despre incidentele din Tian’anmen. Cenzorii de la Departamentul Național de Film nu au obligația să facă profit, ei sunt funcționari publici. Chiar dacă ar interzice toate filmele realizate într-un an, tot nu le-ar afecta salariul, așa că nu își asumă niciodată riscuri politice. Cărțile despre Revoluția Culturală sau cele care critică societatea actuală sunt deja ceva obișnuit, dar rămân un teritoriu interzis pentru film. Majoritatea filmelor din cinematografele chinezești sunt despre artele marțiale, despre viața în palatul imperial, povești de dragoste sau comedii, dar și multe filme americane. Cenzura programelor de televiziune nu este la fel de strictă. La fel ca directorii de edituri, și directorii posturilor de televiziune trebuie să facă profit și să aibă audiență. Ei decid ce intră pe post și ce nu, deși Departamentul de Propagandă le poate cere să schimbe un anumit program. Televiziunea centrală este cea mai drastic monitorizată, în timp ce televiziunile regionale au mai multă libertate. Cenzura este foarte strictă la programele de știri și mult mai relaxată în cazul celorlalte, mai ales în ceea ce privește programele sportive.