Ştiam că ceva era cât se poate de greşit când am răspuns la telefon în noul meu apartament din Bogotá. – Javier? Am recunoscut vocea supervizorului meu de grupă, Bruce Stock, de cealaltă parte a firului, dar am simţit un tremur în voce, o oarecare şovăială, în momentul în care mi-a pronunţat numele. Bruce era trecut de 50 de ani şi lucrase ca agent al Administraţiei de Control al Drogurilor (DEA) peste tot în lume, pentru cea mai mare parte a carierei sale. Era un bărbat masiv, avea 1,93 metri înălţime şi era printre cei mai plăcuţi oameni dintre câţi cunoscusem – un uriaş blând și imperturbabil. Trebuia să fie aşa; conducea una dintre cele mai periculoase misiuni din istoria DEA. Prioritatea lui Bruce era capturarea lui Pablo Escobar, liderul miliardar al Cartelului Medellín, responsabil pentru numeroase atentate cu maşini capcană care explodaseră peste tot pe teritoriul Columbiei, fără a mai pune la socoteală tonele de cocaină care fuseseră traficate în America de Nord şi Europa. Escobar şi brutalii săi sicarios – majoritatea asasini adolescenţi racolaţi din favelele care înconjoară oraşul Medellín – omorau pe oricine le stătea în cale. Îl împuşcaseră deja pe ministrul justiţiei din Columbia, masacraseră majoritatea judecătorilor Curţii Supreme din ţară şi omorâseră un cunoscut editor al unui ziar care avusese curajul să denunţe puterea cartelului.

Toate aceste asasinate avuseseră loc înainte să ajung în Columbia, dar puteam simţi tensiunea pretutindeni. La aeroport erau tancuri, iar pe străzi, soldaţi cu priviri fioroase, înarmaţi cu mitraliere. La începutul anului 1989, când m-a sunat Bruce, eram deja în Columbia de 8 luni şi, la fel ca toţi cei din sediul DEA din clădirea ambasadei SUA, eram complet obsedat de noua mea misiune – capturarea lui Escobar. Era sarcina mea să-l prind şi să-l urc într-un avion spre Statele Unite, unde urma să fie judecat pentru toate crimele sale. Frica de extrădare condusese la războiul lui Escobar – domnia terorii sale – îndreptat împotriva guvernului columbian şi a agenţilor americani. Ajunsesem în Columbia din Austin, Texas, unde fusesem repartizat la începutul carierei mele şi unde mă ocupasem în principal de traficanţi mexicani anonimi care vindeau cocaină şi metamfetamină. Eram conştient de faptul că detaşarea în Columbia însemna cea mai grea încercare a carierei mele, dar mă simţeam pregătit. Intrasem deja în Bloque de Búsqueda – aşa-numitul Bloc de Căutare compus din poliţişti de elită şi agenţi columbieni ai serviciilor de informaţii, o echipă de 600 de oameni care-l căuta pe Escobar 24 de ore din 24. Blocul de Căutare îşi avea sediul într-o garnizoană a poliţiei în oraşul Medellín şi petreceam o bună parte a fiecărei săptămâni acolo, alături de Poliţia Naţională Columbiană (PNC), care îl vâna pe sângerosul gangster în oraşul lui. Mi se spusese că unii membri ai echipei erau corupţi, plătiţi de Escobar, aşa că eram destul de precaut când venea vorba de persoanele alături de care îmi petreceam timpul sau cu care vorbeam.