Când o fată se opintea la miezul nopții prin ploaie ca să bată la ușa Necuratului, Necuratul trebuia să aibă măcar indecența… dacă nu decența… de a răspunde. Minerva își strânse cu o mână marginile pelerinei, înfruntând încă o rafală de vânt rece și șfichiuitor. Se uită disperată la ușa închisă, apoi o izbi direct cu pumnul. – Lord Payne, strigă ea, sperând că vocea ei se va strecura dincolo de scândurile groase de stejar. Vino la ușă! Sunt domnișoara Highwood. După o scurtă pauză, specifică: Domnișoara Minerva Highwood. Că trebuia să confirme despre ce domnișoară Highwood era vorba îi părea un lucru mai degrabă absurd.

După părerea Minervei, trebuia să fie de la sine înțeles. Sora ei mai mică, Charlotte avea încă exuberanta, dar frageda vârstă de cincisprezece ani. Iar fiica mai mare a familiei, Diana, se bucura nu numai de o frumusețe angelică, ci și de șansele de a-și găsi perechea potrivită. Nici una dintre ele nu era în vreun fel genul care să se furișeze noaptea din pat, să coboare pe ascuns scările din spate ale pensiunii ca să vină să se întâlnească cu un libertin notoriu. Dar Minerva era diferită. Fusese mereu diferită. Dintre cele trei surori Highwood, ea era singura cu părul închis la culoare, singura cu ochelari, singura care prefera botinele rezistente cu șireturi încălțărilor de mătase și singura căreia îi păsa de diferența dintre rocile sedimentare și cele metamorfice. Singura fără perspective, fără o reputație de apărat. Diana și Charlotte se vor descurca bine, dar Minerva? Simplă, studioasă, zăpăcită, stânjenită în compania domnilor. Pe scurt, fără nici o speranță. Cuvintele propriei mame, într-o scrisoare trimisă recent unei verișoare. Pentru ca totul să fie și mai crunt, Minerva nu descoperise această descriere băgându-și nasul prin corespondența privată. O, nu. Chiar ea transcrisese cuvintele, scriindule după dictarea mamei.