Nu puteam să nu aud ţipetele. Întunericul mă învăluia. O greutate uriaşă mă apăsa pe piept, făcându-mă să lupt pentru fiecare gură de aer şi zăceam, înecându-mă în propriul sânge. M-am ridicat gâfâind în capul oaselor, clipind des, încercând să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul. Ţipetele se opriseră. Încăperea se scufundă în tăcere. Am înghiţit de două ori în sec, încercând să-mi umezesc gâtul uscat şi dureros. Îmi luă un moment să-mi dau seama că ţipetele pe care le auzisem fuseseră ale mele, fiecare strigăt strângându-mi gâtul ca într-un cleşte până când usturimea devenise de nesuportat. Mi-am pus mâinile pe piept şi mi-am atins tricoul cu degetele. Materialul era neted, nu era sfâşiat şi nici găurit de săgeţile arbaletei. Nu vedeam prea bine în acea lumină difuză, dar îmi puteam da seama că tricoul de pe mine nu era al meu sau, mai degrabă, nu era cel pe care îl împrumutasem de la Shay – tricoul pe care îl purtasem în noaptea în care totul se schimbase pentru mine. Prin minte mi se perindă o serie de imagini înceţoşate.

Un covor de zăpadă. O pădure întunecată. Bătăile tobelor. Urletele lupilor care mă chemau la uniune. Uniunea. Sângele îmi îngheţă în vine. Fugisem din calea propriului meu destin. Fugisem de Ren. Gândul la conducătorul haitei Năpasta mă făcea să-mi simt inima cât un purice, dar, când mi-am acoperit faţa cu palmele, un alt chip îmi veni în minte. Un băiat îngenuncheat, legat la ochi, de mâini şi de picioare, singur în pădure. Shay. Îi auzeam vocea, simţeam cum mă mângâia pe obraji în timp ce mă zbăteam între conştient şi inconştient. Ce se întâmplase? Mă lăsase atât de mult timp singură, în întuneric… încă eram singură. Dar unde mă aflam? Ochii mei începură să se obişnuiască cu lumina slabă din încăpere. Cerul înnorat filtra razele soarelui care răzbăteau prin vitraliile înalte de pe peretele alăturat, dând o nuanţă uşor rozalie umbrelor din încăpere. M-am uitat de jur împrejur, căutând o cale de scăpare, iar privirea mi s-a oprit asupra unei uşi înalte de stejar, aflate în dreapta patului, la vreo doi sau trei metri de locul în care zăceam. Reuşisem să-mi recapăt respiraţia, dar inima încă îmi bătea nebuneşte. M-am dat jos din pat şi m-am ridicat cu atenţie în picioare. N-am întâmpinat dificultăţi în a-mi menţine echilibrul şi am simţit cum fiecare muşchi îşi revine la viaţă, încordat şi pregătit de orice. Aş fi fost în stare să mă lupt şi să ucid la nevoie.