Fiul meu s-a născut în Viena. A fost o naștere dificilă, iar prima grijă a obstetricianului austriac și a moașei poloneze a fost copilul. Copilul a respirat, mama lui l-a ținut în brațe o clipă, apoi a fost dusă pe targă într-o sală de operație. Moașa, Ewa, mi l-a dat mie. Pe durata evenimentelor care au urmat, eu și fiul meu am fost puțin pierduți, dar am rămas împreună. El privea în sus, cu ochi violet nefocalizați, în timp ce echipa medicală alerga pe lângă noi în viteză maximă, într-un vârtej de pași, măști și halate verzi. A doua zi, totul părea în regulă. Asistentele mi-au spus să plec din salon la ora obișnuită, 5 după-amiaza, și să-i las pe mamă și copil în grija lor până a doua zi dimineață. Acum puteam să trimit, cu o mică întârziere, un e-mail prin care să anunț. Unii prieteni au citit vestea cea bună în același timp în care aflau despre o catastrofă care luase viețile altora. Un prieten de-al meu, un savant pe care îl cunoscusem în Viena în alt secol, se grăbise să se urce într-un avion din Varșovia. Mesajul meu a plecat cu viteza luminii, dar nu l-a mai prins din urmă.

Anul 2010 a fost o perioadă a reflecției. Cu doi ani în urmă, o criză financiară eliminase mare parte din prosperitatea lumii, iar revenirea ezitantă îi favoriza pe cei bogați. Un afro-american era președinte al Statelor Unite. Marea aventură a Europei anilor 2000, lărgirea Uniunii Europene spre est, părea desăvârșită. După trecerea unui deceniu din secolul XXI, la două decenii de la sfârșitul comunismului în Europa și la șapte decenii după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 2010 părea un an al evaluărilor. În anul acela lucram la o evaluare împreună cu un istoric care se apropia de moarte. L-am admirat cel mai mult pe Tony Judt pentru Epoca postbelică, istoria Europei pe care a publicat-o în 2005. Cartea relata improbabilul succes al Uniunii Europene în a asambla din fragmente imperiale cea mai mare economie a lumii și cea mai importantă zonă a democrației și se încheia cu o meditație despre memoria Holocaustului evreilor europeni. În secolul XXI, sugera Tony, procedurile și banii nu aveau să mai fie suficiente: decența politică avea să necesite o istorie a ororii.