Se afla cineva în casa lui. Christian Forester, viconte de Berkeley, stătea în faţa micii cabane de vânătoare, uitându-se la firul de fum care ieşea din horn, urcând spre cerul ce se întuneca. Înaintă încet spre uşa de la intrare, o împinse cu piciorul şi strânse în mână pistolul pe care îl avea la el ori de câte ori călătorea. Petrecuse ultima săptămână pe drum. Era obosit. Era murdar. Nu se bărbierise. Şi avea o stare de spirit foarte proastă. Era un frig de-ţi îngheţau oasele, iar vântul se înteţea. Şi, după cum se vedea, cerurile erau pe cale să se deschidă, lăsând să se prăvălească noiane de zăpadă. Christian nu îşi dorea decât un loc cald lângă foc şi nişte mâncare. Se părea însă că mai întâi era nevoit să alunge un hoţ. Trase aer adânc în piept pentru a se calma, apoi scoase încet pistolul din buzunarul interior al hainei. Împinse din nou cu piciorul, iar uşa de la intrare se deschise larg spre încăperea cea mare. Încăperea cea mare şi goală. Se uită în jur. În vatră erau lemne de brad, în faţa uşii, pe duşumeaua de lemn, se afla un covoraş ţesut în culori vesele, pe care nu îl recunoştea, iar pe focul aprins din bucătărie fierbea o oală cu ceva care mirosea suspect de mult a tocană. Christian păşi înăuntru. Da, era limpede. Se afla cineva acolo. Altcineva decât domnul Fergus, îngrijitorul, şi de micul său câine scoţian cu urechi ascuţite, pe care îl chema tot Fergus. Excentricul îngrijitor îi explicase că, dacă oamenii le puteau da fiilor numele pe care îl purtau ei înşişi, atunci şi el putea face acelaşi lucru cu câinele său. Christian fusese întotdeauna de părere că acest lucru părea cât se poate de rezonabil. Dar nu, Fergus I şi al II-lea – omul şi câinele – nu erau acolo în clipa aceea. În afară de tocană, în încăpere mirosea vag a flori. A crini, mai exact. Nu erau flori pe culmile din nordul Scoţiei în perioada aceea a anului. El ajunsese acolo chiar înainte să se dezlănţuie furtuna ameninţătoare prevestită de vântul îngheţat care sufla spre coama muntelui din spatele său. Mirosul de crini însemna un singur lucru: parfum. În casă era o femeie. O femeie nepoftită, necunoscută şi pe care nu o dorea acolo. El plecase din Londra tocmai pentru a scăpa de femei. Închise uşa în urma lui, bătu din cizme pe covoraş şi îşi drese glasul. Poate că avea să se arate şi să se prezinte. Oh, şi să-i explice ce naiba căuta acolo! Nu se auzi nici o mişcare. Nici un sunet. Îşi dădu jos mantia grea de lână de pe umeri şi o aşeză în cuierul rustic din lemn, pe care îl făcuse el însuşi dintr-un stejar doborât într-o vară petrecută acolo. Chiar dacă era vicontele de Berkeley atât în Londra, cât şi în Northumbria, în Scoţia era doar Christian. Sau stăpânul Christian, cum îi spunea domnul Fergus. Nu era nimic pompos şi ceremonios la cabana de vânătoare şi tocmai de aceea îi plăcea atât de mult acolo. Acela era doar unul din numeroasele motive.