Se va termina în curînd, şi voi merge acasă, la Tara. Scarlett O'Hara Hamilton Kennedy Butler stătea singură, la cîţiva paşi de toţi ceilalţi, prezenţi la înmormîntarea Melaniei Wilkes. Ploua, bărbaţii, în negru, ca şi femeile, ţineau deasupra capetelor umbrele negre. Se susţineau, unul pe celălalt, femeile plîngeau, împărţind adăpostul şi durerea. Scarlett nu împărţea cu nimeni nici umbrela, nici durerea. Rafalele de vînt stîrneau şuvoaiele reci ale ploii, le aruncau pe sub umbrelă, îi şiroiau pe gît, dar ea nu le simţea. Nu simţea nimic, era împietrită de durere. Va boci mai tîrziu, cînd va putea suporta durerea. Se străduia săşi alunge suferinţa, orice urmă de sentiment, orice gînd. Cu excepţia cuvintelor, repetate iar şi iar în minte, cuvinte care-i promiteau alinarea durerii, ce avea să vină, şi puterea de a-i supravieţui. Se va termina în curînd totul, şi voi merge acasă, la Tara. „... născuţi din ţărînă, ne întoarcem în ţărînă...” Vocea preotului răzbătea prin platoşa tristeţii, cuvintele lui i se întipăreau pe creier. Nu! strigă mut Scarlett Nu Melly. Nu poate fi mormîntul lui Melly, groapa e prea largă, iar ea atît de firavă, cu oasele ei de vrăbiuţă. 

Nu! Nu e moartă. Cu neputinţă! Scarlett scutură din cap, refuzînd parcă evidenţa, atunci cînd sicriul din brad masiv fu coborît în mormînt. Lemnul neted avea încă proaspete, în formă de semicerc, urmele de ciocan care bătuseră cuiele pentru a închide definitiv capacul deasupra chipului blînd, frumos, în formă de inimioară al Melaniei. Nu! Nu se poate să faceţi asta, plouă, n-o puteţi pune acolo, în bătaia ploii. E aşa de friguroasă, nu trebuie lăsată în ploaia rece. Nici nu pot să mă uit, nu pot suporta şi nu pot crede că e moartă. Mă iubeşte, este prietena mea, singura mea prietenă adevărată, Melly mă iubeşte, n-o să mă părăsească tocmai acum, cînd am mai multă nevoie de ea. Scarlett îi cercetă cu privirea pe cei din jurul mormîntului şi o cuprinse o mînie surdă. Nimeni nu simte durerea ca mine. Nici unul dintre ei nu a pierdut cît am pierdut eu. Nici unul nu ştie cît de mult o iubesc. Dar Melly ştie, trebuie s-o ştie. Totuşi, nimeni n-o să mă creadă vreodată. Cu atît mai puţin doamna Merriwether, sau familia Meade, sau familia Withing, sau familia Elsing. Ia uite-i cum stau ciopor pe India Wilkes şi pe Ashley, ca un cîrd de ciori plouate, în hainele lor cernite. 

O consolează pe mătuşa Pittypat, deşi toată lumea ştie că ea e în stare să plîngă din orice, chiar şi pentru o felie de pîine prea tare prăjită. Nici nu le trece prin cap că eu aş fi cea care are nevoie de puţină consolare, pentru că eu am fost mai apropiată de Metanie decît oricine altcineva. Se comportă de parcă nici n-aş exista. Nimeni nu-mi acordă nici cea mai mică atenţie. Nici măcar Ashley. Ştie doar că i-am fost alături în cele două zile teribile, după ce Melly a închis ochii şi cînd a avut nevoie de mine ca să descurc o grămadă de treburi. Toţi ştiu asta, chiar şi India, care behăia ca o capră: „Ce-o să ne facem cu înmormîntarea, Scarlett? Dar cu pomana? Cum facem rost de coşciug? Dar groapa? Ce să scriem pe piatra funerară? Ce ne facem cu anunţul mortuar?” Acum se susţin unul pe celălalt, varsă lacrimi amare şi se văicăresc. Eu însă n-am de gînd să le dau satisfacţie, să mă vadă plîngînd, aşa, de una singură, fără să am pe cineva alături să mă consoleze. Nu trebuie să plîng. Nu aici. Nu încă. Dacă mă pornesc, s-ar putea să nu mă mai pot opri vreodată. Cînd voi ajunge la Tara, voi plînge în voie.