21 decembrie, ora 20:25,

Gilbert, Arizona Fitz Wilding e un idiot şi un dependent de iubire, iar eu i le înlesnesc şi pe una, şi pe alta. Să mă dau jos din maşină? Sau să rămân în maşină? Creşterea bruscă a ritmului cardiac este, ca de obicei, primul semn că ceva nu e în regulă. Nu, nu e adevărat. Scrisoarea din buzunarul de la spate al pantalonilor şi faptul că am simţit impulsul nestăpânit să o scriu, astea sunt primul semn. Galopul inimii e inevitabilul efect secundar al faptului că o să-l văd pe Fitz. Şi al unei decizii dificile. Ploaia torenţială s-a transformat într-o burniţă măruntă, aşa că pornesc ştergătoarele pe parbriz. Luminiţele intermitente de la restaurantele din apropiere aruncă o strălucire galbenă tulbure pe pavajul lucios. Am stins farurile acum trei cântece şi jumătate, când am intrat în parcare, fiindcă nu am vrut ca el să mă vadă. Nu vreau să mă vadă. Nu, până nu mă hotărăsc ce o să fac cu scrisoarea.

Să mă dau jos din maşină? Să stau în maşină? Telefonul bâzâie, anunţându-mă că am un mesaj de la Fitz, iar palmele îmi sunt scăldate de transpiraţie rece. Nu mai trage de timp, Collins. Nu e chiar aşa de frig. Şi imediat: Mor. M-a prins. Zâmbesc fără să vreau, în timp ce-i răspund prompt: Nu mori. Bietul Fitz! E întotdeauna atât de teatral! Scot cheile din contact şi deschid portiera lăsând să intre aerul rece de decembrie. E tentant să mă simt dezamăgită de mine, mai ales că mi-am petrecut seara în camera mea, compunând cea mai inutilă scrisoare de adio din lume, dar iată care e realitatea: nici nu s-a pus vreo clipă problema să am de ales. M-a rugat să vin, aşa că bineînţeles că aveam să vin. Aşa fac cei mai buni prieteni. Îmi trag mânecile puloverului peste mâini şi traversez încet centrul luminat festiv al oraşului Gilbert. În vitrinele magazinelor sunt atârnate luminiţe de Crăciun şi stâlpii de iluminat de pe stradă se fălesc cu o duzină de ghirlande asortate.

Fiecare cărămidă şi fiecare ochi de geam emană bucurie şi veselie, contrastând dramatic cu senzaţia de greaţă mâloasă care îmi bălteşte în stomac. În ciuda pasului meu de melc, ajung într-o clipă la turnul de apă. Categoric n-a durat suficient cât să fi apucat să iau o decizie. Mă opresc brusc în faţa scării care urcă până la înălţimea unui bloc cu patru etaje. Să urc sau să nu urc? Încă o decizie de luat. Fac un inventar al simptomelor mele fizice. Ritm cardiac crescut? Bifat! Palme transpirate? Bifat! Buze amorţite? Încă nu. Până la urmă, s-ar putea să evit atacul de panică.