Daniel Behenna, medic şi chirurg, avea patruzeci de ani şi locuia într-o casă detaşată, pătrată, neîngrijită, situată pe Goodwives Lane în Truro. El însuşi era pătrăţos în înfăţişare şi detaşat în felul său de a fi, însă nici pe departe neîngrijit, de vreme ce oamenii din oraş şi din ţinut plăteau bani buni pentru a beneficia de cunoştinţele sale moderne în materie de anatomie. Se căsătorise de tânăr, după care se căsătorise şi a doua oară, însă ambele soţii muriseră, iar el şi cele două tinere fiice ale sale se aflau acum în grija unei anume doamne Childs, care locuia împreună cu ei. Asistentul doctorului, domnul Arthur, dormea deasupra grajdurilor. Behenna locuia în Truro de numai cinci ani, de când venise direct de la Londra, unde nu numai că îşi clădise o reputaţie ca specialist, dar, în plus, scrisese şi publicase o monografie prin care aducea îmbunătăţiri la celebrul Tratat de obstetrică al lui Smellie¹; iar de când sosise în localitate, îi impresionase peste măsură pe provincialii cu dare de mână prin autoritatea şi priceperea sa. În special prin autoritate. 

Când oamenii erau bolnavi, nu-şi doreau abordarea pragmatică a unui medic de tipul lui Dwight Enys, care vedea cu propriii ochi cât de des eşuau metodele sale, ceea ce presupunea, aşadar, că era ezitant în deciziile pe care le lua. Nu doreau să apeleze la cineva care le intra în casă, lua loc pe scaun, care le ţinea discursuri de complezenţă şi avea câte o vorbă bună pentru copii, ba chiar şi câte o mângâiere pentru câine. Preferau, în schimb, aerul plin de emfază, încrederea, abordarea de semizeu a cărui voce răsuna în toată casa încă de când începea să urce scările, şi care le făcea pe slujnice să dea fuga după apă sau după pleduri, în timp ce rudele bolnavului îi sorbeau fiecare cuvinţel. Behenna era un astfel de om. 

Simpla lui prezenţă făcea ca inimile să bată mai tare, chiar dacă, aşa cum se întâmpla adesea, în cele din urmă nu mai băteau deloc. Eşecul nu îl impresiona din cale afară. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre pacienţii săi să moară, nu era din vina leacurilor sale, ci din vina bolnavului însuşi! Se îmbrăca bine, după cele mai înalte standarde pe care le impunea profesia sa. Când călătorea la distanţe mari – după cum îi cerea tot mai des reputaţia în creştere – călărea un frumos cal negru, botezat Emir, şi purta pantaloni bufanţi din piele de căprioară, cizme înalte şi o pelerină grea, aruncată peste o haină de catifea cu nasturi de alamă; iarna, purta mănuşi groase, de lână, ca să-şi protejeze mâinile de frig. 

Când era în oraş, purta un manşon în loc de mănuşi şi avea la el un baston placat cu aur, în al cărui mâner era un flacon cu ierburi de leac menite să combată infecţiile. Într-o seară de la începutul lui octombrie 1795, doctorul se întorcea din vizitele sale obişnuite la localnicii de pe celălalt mal al râului, unde prescrisese incredibilul său tratament pentru doi pacienţi bolnavi de holeră sezonieră şi recoltase mai bine de 1,5 l de lichid din stomacul unui negustor de porumb, suferind de dropică. Fusese o lună călduroasă după vara sufocantă şi iarna ucigătoare care o precedaseră, iar micuţa localitate picotea moleşită sub arşiţa zilei. Mirosul de canalizare şi deşeuri în putrefacţie se resimţise înţepător toată după-amiaza, dar, odată cu lăsarea serii, o adiere apărută din senin împrospătase din nou aerul. Fluxul era la apogeu, iar apele râului se umflaseră pe nesimţite şi împresuraseră micul oraş adunat, asemenea unui lac adormit.

Continuă să citești cartea în format pdf după descărcare …