„Cum de ați putut dormi cu acel monstru?“, m-a întrebat una dintre victimele soțului meu, Pablo Escobar. „Ați fost complice sau victimă? De ce n-ați făcut nimic? De ce nu l-ați părăsit? De ce nu l-ați denunțat?“ Probabil sunt aceleași întrebări pe care mii de oameni și le pun cu privire la mine. Răspunsul este: pentru că îl iubeam. Și, deși pentru unii nu este suficient, adevărul e că acesta a fost motivul pentru care i-am rămas alături până în ultima clipă a vieții sale, în ciuda faptului că, de nenumărate ori, nu am fost de acord cu acțiunile și deciziile lui. L-am cunoscut pe Pablo Escobar la vârsta fragedă de 12 ani, pe când el avea 23. A fost prima și singura dragoste din viața mea. M-am căsătorit religios cu el, convinsă că jurămintele de nuntă sunt respectate. Am fost crescută la țară, în mijlocul unei culturi machiste, în care femeile erau învățate să-și asculte soții fără să pună întrebări. Am crescut modelată de Pablo să fiu soția și mama copiilor lui, să nu pun întrebări sau să-i pun la îndoială comportamentul și să mă fac că nu văd. Mi-am luat bacalaureatul după ce am născut primul copil și, din acel moment, viața s-a concentrat în jurul soțului meu până în ziua în care a murit. Am îndurat multe: amante, manifestări necontrolate, umilințe, minciuni, singurătate, violări de domiciliu, amenințări cu moartea, atentate teroriste, tentative de răpire a copiilor mei și chiar perioade lungi de izolare și de exil. Toate acestea din dragoste. Bineînțeles, au existat multe momente în care am ezitat dacă să continui sau nu. Dar n-am fost în stare să-l părăsesc, nu doar pentru că-l iubeam, ci și de teamă, neputință și din cauza incertitudinii în privința vieții mele și a copiilor mei fără el.

Mi-a fost teamă chiar și de posibilitatea ca nu cumva cel mai periculos om din Columbia să-mi facă rău dacă mă îndepărtam de el. În 1984, când situația noastră a devenit foarte complicată din cauza asasinării ministrului de Justiție, Rodrigo Lara Bonilla, și în următorii nouă ani, am trăit în panică, deoarece Pablo nu a cântărit consecințele faptelor sale și, cu atât mai puțin, efectele acestora asupra propriei familii. Nechibzuința care a pus stăpânire pe el nu permitea discuții, nici reproșuri și, cu toate acestea, tot n-am avut puterea necesară să-l părăsesc atunci când mulți au făcut-o.