Capitolul unu ERA VARA anului 1923, vara în care m-am întors de la Cambridge, când, în ciuda dorinţei mătuşii mele de a reveni în Shropshire, mi-am spus că viitorul mă aşteaptă în capitală şi am închiriat un apartament mobilat în Bedford Gardens, la numărul 14/B, lângă Kensington. În amintirile mele este cea mai frumoasă vară din viaţa mea. După ani întregi în care stătusem tot timpul printre colegii mei, fie în timpul şcolii, fie la Cambridge, gustam în sfârşit plăcerea de a fi de unul singur. Îmi plăceau parcurile londoneze şi tihna sălii de lectură de la British Museum. Dupăamiezi întregi, îmi îngăduiam plimbări pe străzile din Kensington, creionându-mi planuri de viitor şi oprindu-mă când şi când să mă minunez cum de poţi vedea aici, în Anglia, chiar în inima unui asemenea oraş, plante agăţătoare şi iederă urcând pe faţadele tuturor acelor case frumoase. Tocmai în timpul unei asemenea plimbări tihnite l-am întâlnit, din pură întâmplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de şcoală, şi, aflând că suntem vecini, i-am sugerat sămi facă o vizită data viitoare când va mai trece pe acolo. Deşi pe atunci încă nu primisem nici un musafir în apartament, am formulat invitaţia cu deplină siguranţă de sine, explicându-i faptul că am ales locul cu mare atenţie. Chiria nu era mare, dar proprietăreasa mobilase încăperile cu un bun-gust care evoca un trecut victorian tihnit. În salonul luminat din plin în prima jumătate a zilei erau o sofa care se uza lent şi două fotolii comode, un bufet vechi şi o bibliotecă de stejar plină cu enciclopedii roase, care eram sigur că ar fi impresionat plăcut orice musafir. În plus, aproape imediat după ce am închiriat apartamentul, m-am dus la Mightsbridge şi am achiziţionat un serviciu de ceai stil regina Anne, câteva pachete de ceai de bună calitate şi o cutie mare cu biscuiţi. Aşa că, într-o dimineaţă, atunci când Osbourne a trecut într-adevăr pe la mine, la câteva zile după întâlnirea noastră, am putut să-i seresc o gustare, cu o siguranţă care nu trăda în nici un fel faptul că el era priul meu musafir. În decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s-a plimbat cu neastâmpăr prin salon, felicitându-mă pentru locul ales, examinând una şi alta şi uitându-se sistematic pe fereastră, doar pentru a scoate câte o exlamaţie privind cele ce se petreceau jos, în stradă. În cele din urmă, s-a lăsat greoi pe canapea şi am putut discuta despre ce făcuserăm în ultimul timp – noi doi, dar şi foştii colegi de şcoală. Îmi amintesc că am vorbit un pic despre acţiunile sindicatelor, înainte de a ne antrena într-o dezbatere lungă şi plăcută despre filosofia germană, ceea ce ne-a permis să ne etaăm virtuţile intelectuale dobândite la universitate. Apoi Osbourne s-a ridicat şi a început să măsoare încă o dată camera în lung şi-n lat, formulând în tot acest timp diverse planuri de viitor. — Ei bine, intenţionez să mă ocup de presă. Ziare, reviste, chestii de genul ăsta. Mă gândesc să ţin chiar şi o rubrică de politică, probleme socile. Asta, după cum am spus, dacă nu mă decid să intru eu însumi în poliică. Ei, Banks, tu chiar n-ai nici o idee despre ce vrei să faci? Uite, totul ne aşteaptă acolo – şi a arătat spre fereastră. Trebuie să ai tu ceva planuri. — Aşa cred, i-am răspuns eu, zâmbind. Am eu ceva-ceva în minte. O să-ţi spun la timpul potrivit. — Ia spune, ce ascunzi în mânecă? Hai, dă-i drumul! O să scot eu de la tine până la urmă. Dar nu i-am dezvăluit nimic şi, în scurt timp, l-am atras din nou în dispute filosofice, despre poezie şi altele de genul acesta. Apoi, în jurul orei douăsprezece, Osbourne şi-a amintit brusc de un prânz în Piccadilly şi a început să-şi strângă lucrurile. Când era pe punctul de plecare, s-a întors din prag şi a spus: — Ei, bătrâne, uite ce voiam să-ţi zic. Deseară mă duc la o cină festiă în onoarea lui Leonard Evershott. Îl ştii tu, magnatul. O organizează un unchi de-al meu. Acum e cam târziu, dar mă întrebam dacă nu vrei să vii şi tu. Serios. Voiam să trec pe la tine de mai multă vreme, dar, uite, n-am ajuns. E la Charingworth. Pentru că n-am răspuns pe loc, a făcut un pas spre mine şi a adăugat: — M-am gândit la tine pentru că mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte cum tot mă luai la întrebări despre faptul că am „relaţii”. Hai, nu te preface că ai uitat! Mă interogai fără milă. „Ai relaţii? Ce înseamnă să ai relaţii?” Ei bine, m-am gândit că e o ocazie bună ca bătrânul Banks să va-dă singur ce înseamnă să ai „relaţii”. Apoi a scuturat din cap, de parcă şi-ar fi amintit ceva, şi a spus: — Dumnezeule, ce pasăre ciudată mai erai şi tu la şcoală! Cred că în acel moment am consimţit să răspund invitaţiei lui pentru seara aceea – o seară care, după cum voi explica, avea să se dovedească mult mai semnificativă decât mi-aş fi putut imagina în acea clipă – şi l-am condus, fără să trădez prin nici un gest resentimentul pe care mi-l trezise-ră aceste ultime cuvinte ale lui. Supărarea mea s-a accentuat în clipa în care m-am aşezat. Cum s-ar spune, ghicisem imediat la ce se referise Osbourne. De fapt, tot timpul li-ceului auzisem în nenumărate rânduri că Osbourne este o persoană „cu relaţii”. Era o expresie care apărea nesmintit când era vorba despre el şi cred că am folosit-o şi eu când mi se părea că se potriveşte. Era, într-ade-văr, o idee care m-a fascinat, anume faptul că, pe căi misterioase, era în relaţii cu cei din înalta societate, chiar dacă nu arăta şi nu se comporta diferit de noi, ceilalţi. Totuşi, nu-mi imaginez că „l-am interogat fără milă”, aşa cum pretinsese. E adevărat că mă gândisem foarte mult la acest subi-ect când aveam paisprezece-cincisprezece ani, dar nu fusesem foarte apro-piat de Osbourne în timpul şcolii şi, din câte îmi amintesc, o singură dată am discutat această chestiune cu el. Era o dimineaţă ceţoasă de toamnă şi amândoi stăteam de ceva timp pe un zid scund care împrejmuia un han de ţară. Cred că eram prin clasa a cincea. Fuseserăm desemnaţi să stăm ca repere pe traseu la crosul din regiune şi îi aşteptam pe alergători să apară din câmpul învecinat, cufun-dat în ceaţă, pentru a le indica direcţia corectă, pe un drum noroios. Mai trebuia să treacă un timp până ca aceştia să apară, aşa că noi doi pălăvră-geam în tihnă. Sunt sigur că atunci l-am întrebat pe Osbourne despre „re-laţiile” lui. Osbourne, care, în ciuda exuberanţei sale, era modest din fire, a încercat să schimbe subiectul. Dar eu am insistat până când, în cele din urmă, a spus: — Hai, Banks, las-o baltă. E absurd, n-ai ce analiza. Pur şi simplu cunoşti lume. Ai părinţi, unchi, prieteni de familie. Nu ştiu de ce e atât de greu de înţeles. Apoi, dându-şi repede seama de ce spusese, s-a întors şi m-a luat de braţ. — Îmi pare enorm de rău, bătrâne. Am fost total lipsit de tact. Acest faux pas se pare că l-a afectat mai mult pe Osbourne decât pe mine. Şi, într-adevăr, nu-i imposibil să-i fi rămas pe conştiinţă în toţi a-ceşti ani, aşa că, invitându-mă să-l însoţesc în seara aceea la clubul Cha-ringworth, încerca, într-un fel, să repare situaţia. Cum am zis, în acea di-mineaţă ceţoasă nu m-a supărat deloc remarca lui, într-adevăr nechibzu-ită. De fapt, începuse să mă irite modul în care prietenii mei din şcoală deveneau serioşi doar la menţionarea absenţei părinţilor mei, tocmai ei, care se grăbeau să zeflemisească orice întâmplare neplăcută prin care tre-cea vreunul din noi. Oricât de ciudat ar părea, pe mine faptul că nu aveam părinţi şi nici o rudă mai apropiată în Anglia – cu excepţia mătuşii mele din Shropshire – încetase de multă vreme să mă deranjeze. Aşa cum le precizam deseori camarazilor mei, într-un internat ca al nostru toţi am în-văţat să ne descurcăm fără părinţi, iar situaţia mea nu era întru totul sin-gulară. Totuşi, când mă gândesc acum la asta, s-ar putea ca o parte din fascinaţia mea faţă de „relaţiile” lui Osbourne să fi fost legată de ceea ce resimţeam eu atunci ca fiind lipsa mea de legături cu lumea de dincolo de St. Dunstan. Nu aveam nici o îndoială că, atunci când va veni timpul, îmi voi face singur, încetul cu încetul, astfel de relaţii şi-mi voi croi drumul în lume. Dar se prea poate ca pe atunci să fi crezut că voi învăţa de la Os-bourne ceva esenţial, ceva despre felul în care funcţionează aceste relaţii. Dar când am spus mai devreme că acele cuvinte pe care mi le-a adre-sat Osbourne când a plecat m-au jignit, nu m-am referit la faptul că men-ţionase chestiunea aceea veche a „interogatoriului”. Mă afectase mai cu-rând remarca lui, aruncată în trecere, cum că fusesem „o pasăre ciudată în şcoală”. Tot timpul m-a intrigat faptul că Osbourne spusese aşa ceva despre mine în acea dimineaţă, pentru că, din câte îmi amintesc, eu m-am inte-grat perfect în viaţa de şcoală din Anglia. Nici chiar în primele săptămâni petrecute la St. Dunstan nu cred să fi făcut vreun lucru care să-mi creeze vreun sentiment de jenă. De exemplu, îmi aduc aminte cum din prima zi am stat şi-am observat o serie de gesturi pe care mulţi băieţi le făceau când vorbeau: îşi vârau mâna dreaptă în unul din buzunarele hainei şi îşi înălţau sau coborau umărul stâng, într-un fel de dat din umăr, în loc de umeri, pentru a sublinia o anumită remarcă. Îmi amintesc limpede că am copiat acest gest chiar din prima zi cu atâta îndemânare, încât niciunul dintre colegii mei nu a remarcat vreo ciudăţenie sau vreo intenţie de ridi-culizare. Cam în aceeaşi manieră îndrăzneaţă am asimilat rapid şi celelalte gesturi, întorsături de frază şi exclamaţii populare printre colegii mei şi am deprins obiceiurile şi codurile de comportament mai subtile care domneau în noua mea lume. Desigur, mi-am dat seama suficient de repede că nu voi avea nimic de câştigat, dacă-mi voi trăda – aşa cum făceam în mod repe-tat în Shanghai – ideile mele despre crimă şi depistarea ei. M-am reţinut atât de bine că, în al treilea an petrecut acolo, când a avut loc o serie de furturi şi toţi elevii se distrau făcând-o pe detectivii, eu m-am alăturat lor doar de formă. Şi, fără îndoială, o rămăşiţă a aceleiaşi at