Tata, care a fost cândva profesor de sport, şi-a păstrat fluierul din dotare. Dimineaţa suflă din fluier, patrulând prin casă în pijamaua lui lălâie, cu dungi. — Eşti mofturoasă, de ce-ai venit să faci armata? Hai, scoală-te! Hai, sus! Răcneşte de parcă ar suna din goarnă. Mă trezesc din somn şi mă pomenesc, odată cu primele raze de soare, în braţele lui Siim1. Mă întreb de ce leagă tata casa de armată. El şi-ar dori ca în viaţa domestică să domnească o disciplină militară. Asta e sigur. Dacă ar fi fost bogat, poate că ar fi tocmit nişte inşi care să sune din goarnă 

1. Scriitoarea şi traducătoarea Sezer Duru (n. 1942), sora mai mare a lui Tezer Ozlu. la uşa noastră... Cât de mult le plac bărbaţilor din generaţia tatei armata şi milităria... 

Acum nu mai suntem în provincie1. Livezile de pomi fructiferi care despărţeau casele mari de lemn au rămas undeva în urmă, prin târgurile cufundate în tăcere. Iar târgurile cufundate în tăcere au rămas prin anii 1950. Brazii înalţi din Esentepe, unde culegeam brânduşe galbene şi mov care mijeau de sub stratul de zăpadă ce tocmai se topea, reprezintă doar un vis abstract al copilăriei. în zilele luminoase de vară străbat în fugă panta cu picioarele mele subţiri ca nişte beţe... Către adierea răcoroasă a valurilor... Bulevardul care începe în Sarachanebaşi ajunge până la Edirnekapi, sub forma unei artere pieto-nale largi în mijlocul căreia se înalţă nişte platani. De o parte şi de alta a zonei pietonale circulă tramvaie, cu vagoanele lor vopsite în roşu şi verde. 

1. Copilăria lui Tezer Ozlu, la care face adeseori aluzie în scrierile sale (cele mai multe dintre ele cu tentă autobiografică), s-a petrecut în târguri de provincie precum Odemiş (regiunea îzmir), Simav (regiunea Kutahya) şi Gerede (regiunea Bolu), unde părinţii ei au fost profesori. La parterul clădirilor care se înşiră de-a lungul bulevardului se află, ici-colo, prăvălii şi una sau două bănci. Aproape de jumătatea drumului e o pantă pavată cu piatră cubică, ce face legătura cu Carşamba. Casa noastră este cuibărită în fundătura din dreapta cu care se sfârşeşte a doua stradă de pe stânga. Faptul că ne-am mutat într-unui dintre cartierele acelea devastate de incendii prin care s-a jucat el în copilărie îi procură tatei o bucurie cu neputinţă de înţeles pentru noi. Când mă înghesui noaptea în mama, nu mă apăr doar de frig, ci şi de singurătate. În dimineţile de iarnă străbatem drumul care duce la şcoală, aflată în afara oraşului, cu capetele plecate din pricina viscolului. De frig ce e, mi-au crăpat mâinile şi îmi sângerează. Pantele pe care oamenii obişnuiesc să întindă brichetele de tizic la uscat pe timpul verii sunt acum acoperite de omătul alb ca laptele. De streşinile caselor atârnă ţurţuri groşi. Tata clădeşte casa la care visează de ceva vreme pe un loc devastat de foc. 

Stă mereu pe lângă muncitori când aceştia sapă fundaţia, când aduc nisip ori var sau când ridică zidurile. De îndată ce construcţia e gata, le cere oamenilor să sădească în mica grădină din spatele ei trei brazi. În orăşelul acela de provincie se dă drumul la curentul electric abia către seară, pentru ca la miezul nopţii să fie luat din nou. Pe uliţele care se întind de-a lungul gardurilor de lemn ce mărginesc grădinile se înstăpâneşte, odată cu venirea verii, care aici se arată târziu, o lumină tăcută. După-amiaza cântă cocoşii. Pe coastele muntelui pasc vitele. Autobuzele cu botul teşit care merg în unele zile de la Istanbul la Ankara opresc pe maidanul din faţa turnului cu ceas. îi privesc cu jind pe oamenii aceia care călătoresc, care se duc ori vin din oraşele mari. îmi spun: „într-o bună zi am să cunosc şi eu lumile acelea îndepărtate".