Bătea vântul. Cerul palid al după-amiezii era ferfeniţit de nori, iar drumul, tot mai prăfos şi mai denivelat, era plin de frunze ruginii. În trăsură erau cinci oameni, un bărbat slab, într-un costum lucios, cu aspect de funcţionar şi cu faţa ciupită de vărsat, şi mai slaba lui soţie, fiica lor în pragul adolescenţei şi alţi doi pasageri, un bărbat înalt, trist, cu înfăţişare distinsă, care se apropia de patruzeci de ani, şi un cleric robust, cu câţiva ani mai tânăr. Bărbatul înalt purta o haină din catifea maro cu nasturi de alamă, cei mai mulţi fiind descheiaţi şi lăsând la vedere cămaşa curată şi vesta galben-închis, pantaloni crem strâmţi şi cizme de călărie. Clericul, dacă n-ar fi avut gulerul caracteristic, ar fi putut trece drept un dandy, fiind îmbrăcat cu un costum din mătase verde cu model, asortat cu mantia din mătase, cu ciorapii stacojii şi cu pantofii negri cu catarame. 

Bărbatul cu aspect de funcţionar şi soţia lui, impresionaţi de compania în care se aflau, îşi vorbeau în şoaptă în timp ce trăsura sălta şi se clătina peste hârtoape. 

Cu toate că era linişte în clipa aceea, mai devreme existase o conversaţie, aşa că aflaseră cine le erau tovarăşi de drum. Bărbatul înalt era căpitanul Poldark, un om cu faimă în ţinut, care reprezenta în parlament oraşul Truro. Clericul era reverendul Osborne Whitworth, vicarul parohiei St Margaret din Truro şi vicar nerezident la St Sawle-with-Grambler, de pe coasta nordică. Existase o conversaţie, dar fusese urmată de o tăcere nu prea prietenoasă – schimbul de cuvinte avusese de la început o notă acidă. Căpitanul Poldark urcase în diligenţă la St Blazey, iar domnul Whitworth, la scurt timp după aceea, în St Austell. Imediat spusese: – Hei, Poldark, deci te-ai întors. Te bucuri, de bună seamă, să fii din nou acasă. Cum a fost la Westminster? Pitt şi Fox¹, şi toate alea. Unchiul meu zice că e o cloacă de bârfe. – Asta îl faceţi voi să fie, ripostă căpitanul Poldark. La fel cum faceţi cu multe alte lucruri. 

– Sigur că da! Aşa spunea şi George, vărul meu prin alianţă, când era acolo. Ştii, amarnică lovitură i-ai dat când l-ai lăsat fără scaun. Cele douăsprezece luni cât a fost deputat i-au stârnit apetitul. George a fost foarte posomorât o vreme. Căpitanul Poldark nu zise nimic. În trăsură mirosea a praf şi a respiraţie râncedă. Domnul Whitworth îşi trase atunci într-un mod neelegant pantalonii strâmţi. 

– Să ştii că domnul Warleggan nu e genul care să se lase pe tânjală când e vorba de interesul lui. N-am nici o îndoială că vei auzi cât de curând de el. 

– Aştept cu interes, spuse Poldark privindu-l de-a lungul nasului său puternic. 

– Avem nevoie de toţi oamenii capabili pe care îi putem aduna, continuă Whitworth. Acum, mai mult decât niciodată. Nemulţumiri interne, cluburi iacobine, revolte navale cu steaguri roşii înălţate, falimente peste tot, iar de curând, această rebeliune irlandeză. Ai cumva veşti dacă a fost înăbuşită?