Biata Esther Hirsch, se gândește Mende Speismann, în timp ce stă culcată pe spate și strecoară sub saltea articolul decupat dintr-un exemplar boțit al ziarului Hamagid. Unde mai pui că are și trei odrasle sănătoase? A spus-o chiar ea. Și o sută cincizeci de ruble în buzunar? Cel puțin! Nu-i rău deloc. Atunci de ce s-o fi grăbit să publice anunțul la ziar? De ce și-o fi făcut public numele și o fi dat atâtea informații despre familia ei? Cu banii ăștia, ar fi putut angaja un detectiv particular, o brută neînfricată, care să-l urmărească pe Meir-Yenkel ăsta al ei și să nu-i lase nici o clipă de liniște, nici măcar în somn, să-l bumbăcească de să-i sară toți dinții din gură, în afară de unul singur, care să-i rămână de prăsilă pentru dureri de dinți. Mende scoate din nou articolul, având grijă să nu-și miște umărul pe care doarme fiul ei, Yankele. Se întinde încetișor, cât să-și elibereze gâtul înțepenit, pe care fiica ei, Mirl, i-l presează cu coatele. Sforăiturile zgomotoase ale socrilor ei, fie-le viața lungă, se aud din camera de alături.

Curând, și Mende știe asta, va trebui să se ridice din pat, să aprindă focul în sobă, să-și îmbrace copiii pe jumătate adormiți și să le pregătească apoi câte un castronaș cu lapte și alac. Ei se vor plânge de gustul stătut, așa cum fac mereu, iar ea o va ruga pe Rochaleh, soacra ei, să-i dea o lingură de zahăr, una singură, pe care copiii s-o împartă între ei. Și Rochaleh se va uita la ea cu o dezaprobare care i se va întinde pe toată fața ei zbârcită și o va dojeni, „Nici un pic de zahăr! Nit! Până aici!“ Dar imediat după aceea va ofta resemnată. Dimineață după dimineață, o singură linguriță de zahăr e scoasă printre bombăneli morocănoase. Dar ce e cu interesul ăsta pentru pierderea suferită de biata Esther Hirsch, care o face pe Mende să citească și să recitească articolul, de două săptămâni încoace?