Era ora două a după-amiezii de 7 mai 1915. Lusitania fusese lovită de două torpile succesive și se scufunda rapid, în timp ce bărcile erau lansate la apă cu cea mai mare viteză. Femeile și copiii erau aliniați, așteptându-și rândul. Unele dintre ele încă se agățau cu disperare de soți şi tați; altele îşi strângeau tare la piept copiii. O fată stătea singură, uşor retrasă față de ceilalți. Era destul de tânără, cel mult optsprezece ani. Nu părea înfricoşată şi privea drept înainte, cu ochi încremeniți. 

– Îmi cer iertare. Când auzi o voce de bărbat lângă ea, tresări şi se răsuci înspre acesta. Îl mai văzuse pe cel care vorbise printre pasagerii de la clasa întâi. Bărbatul avea un oarecare aer misterios care îi încântase imaginația. Nu vorbea cu nimeni. Dacă i se adresa cineva, îi tăia rapid vorba. De asemenea, avea un fel nervos de-a privi peste umăr, aruncând priviri bănuitoare. Observă acum că era foarte agitat. Avea broboane de sudoare pe frunte. Era evident foarte speriat. Şi, totuşi, nu i se părea genul de bărbat care să se teamă de o întâlnire cu moartea! 

– Da? Îi aruncă o privire întrebătoare. El rămase locului, privind-o cu un fel de şovăială disperată. 

– Trebuie să fie! bombăni el ca pentru sine. Da, este singura cale. Apoi spuse brusc cu voce tare: Eşti americancă? 

– Da. – Patriotă? Fata se îmbujoră. 

– Nu aveți nici un drept să întrebați aşa ceva! Bineînțeles că sunt! – Nu te simți ofensată. Nu ai fi deloc supărată dacă ai şti câte sunt în joc. Dar trebuie să am încredere în cineva – şi trebuie să fie o femeie. – De ce? – Pentru că „femeile şi copiii au întâietate“. Se uită în jur şi îşi coborî vocea. Am nişte documente foarte importante. Contează enorm pentru Aliați în război. Înțelegi? Aceste documente trebuie să fie salvate! Au mai multe şanse cu tine, decât cu mine. Vrei să le iei? Fata întinse mâna.

 – Aşteaptă! Trebuie să te avertizez. S-ar putea să existe riscuri – dacă am fost urmărit. Nu cred că am fost, dar nu se ştie niciodată. Dacă am fost, vor exista pericole. Ai curajul necesar ca să mergi până la capăt? Fata zâmbi. 

– Sigur că merg până la capăt. Şi sunt foarte mândră că am fost aleasă! Ce voi face cu ele după aceea? 

– Urmăreşte ziarele! Voi da anunț la mica publicitate din The Times şi voi începe cu „Camarad de navă“. Dacă în trei zile nu vezi nici un anunț, ei bine, vei şti că nu am avut prea mult noroc. Atunci du pachetul la ambasada americană şi înmânează-i-l chiar ambasadorului. Ai înțeles? 

– Foarte bine. 

– Atunci pregăteşte-te – îmi voi lua la revedere. O prinse de mână. La revedere. Mult noroc, spuse el, mai tare. Ea îşi închise mâna peste pachetul impermeabil pe care îl ținuse bărbatul în palmă. Lusitania se înclină mai mult spre tribord. Drept răspuns la o comandă rapidă, fata înaintă şi îşi ocupă locul în barcă.