Sunt aici, Steinn. Revederea a fost o adevărată magie. Și tocmai acolo, în acel loc! Ai rămas și tu surprins, atât de surprins, încât ai fost gata să cazi. Aceasta n-a fost „o coincidență întâmplătoare”. Aici au fost în joc niște forțe, niște adevărate forțe! Ni s-au acordat patru ore pentru noi doi. Este un fel de a spune. Niels Petter n-a fost tot atât de bine dispus după aceea. N-a scos nici un cuvânt până am ajuns în Førde. Am mers repede de-a lungul văii. După o jumătate de oră eram din nou în fața crângului de mesteceni... Nici unul dintre noi n-a rostit mai mult de un cuvânt tot drumul. Despre acea întâmplare, vreau să spun. Am vorbit despre multe altele, dar nu despre aceea. Ca atunci, demult. Când n-am fost în stare să trecem peste ceea ce s-a întâmplat. Și astfel am putrezit din rădăcină, poate nu tu însuți, și poate nici eu însămi, doar noi doi, ca pereche. N-am avut puterea să ne urăm nici măcar noapte bună. Îmi amintesc de acea ultimă noapte pe care am petrecut-o pe canapea. Și-mi amintesc mirosul ce venea din cealaltă cameră în care stăteai și fumai. Aveam impresia că îți văd prin perete și prin ușa închisă capul plecat. Stăteai încovoiat peste masa de scris și fumai. A doua zi am plecat și de atunci nu ne-am mai văzut, de mai bine de treizeci de ani. Este de necrezut. Și deodată, după un somn lung de ani de zile ca al Frumoasei din pădurea adormită, un misterios ceas deșteptător ne trezește pe amândoi. Și suntem duși acolo din nou, absolut independent unul de altul. În aceeași zi, Steinn, într-un secol nou, într-o lume complet nouă. Așa, deodată, răsună salutul „Bună!” ca acum treizeci și ceva de ani. Nu-mi spune mie că asta a fost ceva întâmplător. Și nu-mi spune mie că nu există mai presus de noi niște forțe care ne călăuzesc! Iar cea mai irațională situație s-a creat atunci când proprietara hotelului a apărut deodată pe verandă, ea care era pe-atunci fiica cea mai tânără a familiei. Cei treizeci și ceva de ani și-au pus amprenta și asupra ei. A fost și ea surprinsă când ne-a zărit, trebuie să fi avut o puternică senzație de déjà-vu. Îți amintești ce a spus? „Ce plăcut este să văd că sunteți încă împreună”, a zis ea. Cuvintele astea dureau. Dar în același timp sunau și ciudat, pentru că noi doi nu ne-am mai văzut din acea dimineață din anii ’70, când amândoi am avut grijă de cele trei fetițe ale ei. Am făcut-o în semn de mulțumire pentru că ne împrumutase bicicletele și un radio portabil. Cineva strigă după mine. Este o seară plăcută de iulie și nu uita că aici, sub cerul liber, la malul mării, suntem în plină vacanța de vară. Cred că au și pus pe grătar câțiva păstrăvi și iată că Niels Petter vine spre mine cu un păhărel de tărie. Îmi spune că mai pot sta încă zece minute ca să închei, și într-adevăr am nevoie de aceste minute, deoarece vreau să te rog ceva important. N-am putea să facem un pact solemn, și anume să ștergem toate e-mailurile pe care ni le trimitem după ce le-am citit? De preferință imediat sau cât de repede posibil, și aș vrea să nici nu le imprimăm. Din punctul meu de vedere acest contact reînnoit este mai mult o energie vibrantă de gânduri între două suflete, decât un schimb de mesaje între noi care să rămână pentru totdeauna. Astfel ne vom permite să scriem despre orice. Mai mult decât atât, amândoi suntem căsătoriți și avem copii. Însuși gândul de a avea mesajele noastre înmagazinate pe computere îmi displace. Nu știm când ne vom despărți. Dar într-o zi ne vom strecura din nou în afara acestui cadru de carnaval, cu toate măștile și rolurile lui, și doar câteva obiecte de recuzită vor rămâne în urma noastră, înainte ca și acestea să fie risipite. Vom ieși din mersul timpului, dincolo de limitele unui spațiu pe care-l numim „realitate”. Anii trec, dar nu-mi găsesc liniștea la gândul că din nou s-ar putea ivi ceva legat de ceea ce s-a întâmplat atunci. Mă simt uneori ca și când cineva mă urmărește, parcă îi simt răsuflarea în ceafă. Nu pot uita luminile albastre din Leikanger și tresar de fiecare dată când o mașină de poliție mă depășește. Odată, cu câțiva ani în urmă, a sunat la ușă un polițist în uniformă. A remarcat reacția mea de panică. Dorea să întrebe doar de o adresă din împrejurimi. Tu crezi cu siguranță că mă neliniștesc inutil. Tot ce atunci ar fi fost în afara legii este acum prescris, expirat. Numai rușinea nu expiră în timp… Promite-mi că le vei șterge! După ce ne-am așezat pe ruinele acelei căbănuțe vechi de pe culme, mi-ai spus de ce ai venit. Încercai să-mi povestești ce-ai făcut în acești treizeci de ani și mi-ai vorbit despre proiectul tău referitor la climă. Și ai apucat să-mi spui ceva despre un vis deosebit și intens pe care l-ai avut cu o noapte înainte, înainte de a ne întâlni acolo, afară pe terasă. Un vis cosmic, spuneai, dar mai mult n-ai apucat să spui, căci turma de juninci venea spre noi și a trebuit să alergăm până în capătul de jos al văii. Și nu am mai vorbit nimic despre acel vis. Dar mă așteptam de la tine să ai visuri cosmice... Am încercat să dormim câteva ore, dar eram prea agitați, bineînțeles că eram, așa că am stat cu ochii deschiși și am șușotit. Despre stele și galaxii și astfel de lucruri. Doar despre astfel de lucruri mari, îndepărtate, lucruri de o însemnătate deosebită... Este ciudat când mă gândesc la toate acestea acum. Asta era înainte de a crede în ceva. Doar cu puțin înainte. Din nou strigă după mine. Doar un ultim comentariu înainte de a-l trimite. Apa se numea atunci Lacul Bătrânilor. Nu este un nume ciudat pentru o apă de munte departe de orice suflare omenească? Vreau să spun: Cine erau acei „bătrâni” care au trăit odată, demult, acolo sus între vârfurile ascuțite și stâncile rotunde ale munților? Când am venit cu mașina împreună cu Niels Petter, am stat și m-am tot uitat în atlasul rutier. N-am mai fost pe aici de atunci și n-am îndrăznit să ridic privirea nici măcar în dreptul apei. Și câteva minute mai târziu am înconjurat și celălalt loc, cel de la cotitură, lângă prăpastie, care mi-a trezit amintirile cele mai dureroase. Nu cred că mi-am ridicat privirea din carte înainte de a fi ajuns jos în vale. În acest fel am reținut multe dintre numele locurilor pe care i le citeam cu voce tare lui Niels Petter. Trebuia să-mi țin mintea ocupată cu altceva. Mi-era teamă că mă voi nărui de durere și voi fi nevoită să-i dezvălui tot ce am ținut tăinuit. Și am ajuns și la tunelurile noi. Am insistat să o luăm pe-acolo ca să nu trecem prin fața vechii biserici din lemn și de-a lungul râului pe vechiul drum. Am pretextat că se făcuse destul de târziu și eram în criză de timp. Așadar, Lacul Bătrân. Femeia de culoarea merișoarelor de munte era „bătrână”. Cel puțin așa credeam noi pe-atunci. O doamnă între două vârste, spuneam noi. O doamnă în vârstă cu un șal roșu-trandafiriu pe umeri. A trebuit să ne asigurăm că cel puțin am văzut același lucru. Asta se întâmpla pe când încă ne vorbeam. Adevărul e că avea, nici mai mult, nici mai puțin, vârsta mea de acum. Era, cum se zice, o femeie de vârstă mijlocie... Când ai ieșit afară pe verandă, a fost ca și cum m-aș fi întâlnit pe mine însămi în ușă. Au trecut treizeci de ani de când nu ne-am mai văzut. Și nu era numai asta. Aveam atât de clar impresia că mă puteam vedea din exterior, din unghiul tău vizual și cu ochii tăi. Și dintr-o dată eu eram acea Femeie de culoarea merișoarelor de munte. Asta m-a neliniștit. Mă strigă din nou. Este a treia oară, așa că îți trimit mesajul și-apoi îl șterg. Numai bine, Solrun. A trebuit să mă gândesc dacă n-ar fi bine să scriu „a ta Solrun”, deoarece niciodată n-a existat o ruptură între noi. Mi-am luat doar câteva dintre lucruri și-am plecat în acea zi. Și nu m-am mai întors. Mi-a trebuit aproape un an întreg până ți-am scris din Bergen și te-am rugat să-mi împachetezi și sămi trimiți restul lucrurilor mele, și nici măcar atunci n-am considerat aceasta ca o ruptură reală între noi, era doar cea mai practică soluție, din moment ce mă aflam de atâta timp în partea cealaltă a munților. După câțiva ani l-am întâlnit pe Niels Petter. Și au trecut mai mult de zece ani până când tu și Berit v-ați cunoscut. Tu ai fost mai răbdător. Tu niciodată nu ți-ai pierdut speranța în noi. Eu am avut uneori sentimentul că trăiesc în bigamie. N-am să pot uita niciodată ce s-a întâmplat acolo sus în munți. Este ca și cum n-ar putea trece nici măcar o oră fără să nu mă gândesc la acel lucru. Dar s-a petrecut apoi ceva, un lucru minunat și promițător. Astăzi văd acea întâmplare ca un dar. Gândește-te că am fi fost în stare să acceptăm acest dar împreună! Dar eram prea înspăimântați. Mai întâi ți-ai pierdut cunoștința și m-ai lăsat să te liniștesc. Ca apoi să te ridici brusc și să începi să alergi. Și doar după câteva zile, fiecare și-a văzut de drumul lui. Pierduserăm puterea sau dorința de a ne privi în ochi. Noi doi, Steinn. Este de necrezut. Solrun, Solrun! Erai atât de frumoasă! Erai splendidă acolo cum stăteai în rochia aceea roșie cu spatele spre fiord, grădină și gardul acela alb. Te-am recunoscut într-o clipă, bineînțeles că te-am recunoscut. Oare aveam vedenii?! Nu, erai tu – ca decupată dintr-o altă epocă. Și dă-mi voie să-ți spun de la început și cu sinceritate: nu mi s-a părut că semeni cu nici o Femeie de culoarea merișoarelor de munte.