Ascensiunea Lordului Întunecat.
Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust, luminat de lună, la
distanţă de câţiva metri unul de altul. Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă,
fiecare cu bagheta îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi îşi
vârâră baghetele sub pelerine, pornind întrun
ritm alert în aceeaşi direcţie.
— Ai veşti? întrebă cel mai înalt dintre cei doi.
— Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală.
Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe sălbatice pitice, iar
pe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungi
fluturândule
în dreptul gleznelor.
— Credeam co
să întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale feţei sale fiind
când luminate de lună, când umbrite de crengile copacilor pe sub care treceau.
A fost ceva mai dificil decât mă aşteptam. Dar sper că va fi mulţumit. Eşti
absolut convins că vei fi bine primit?
Plesneală încuviinţă din cap, dar nu intră în amănunte. Cotiră la
dreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. Gardul viu se unduia odată cu ei,
continuânduse
în depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat,
care se iviră deodată în calea celor doi. Niciunul dintre ei nu se opri din mers:
ridicară amândoi mâna stângă, ca întrun
fel de salut, şi trecură direct prin ele,
ca şi când metalul negru ar fi fost din fum. Arbuştii de tisă de pe margine
înăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. Se auzi ceva foşnind undeva, în
dreapta lor.
Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptândo
peste capul tovarăşului
său, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic altceva decât un păun alb ca
laptele, care se plimba maiestuos dea
lungul gardului viu.
— Lucius a vrut mereu să iasă în evidenţă. Păuni… pufni Yaxley,
băgânduşi
bagheta înapoi sub pelerină.
La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos, iar prin
ochiurile în formă de romb ale ferestrelor de la parter sclipeau nişte luminiţe.
Undeva în grădina întunecată care se întindea dincolo de gărduleţul viu susura
o fântână. Pietrişul sfârâia sub picioarele lor, în timp ce Yaxley şi Plesneală se
grăbeau să ajungă la uşa de la intrare, care începu să se deschidă spre interior
pe măsură ce se apropiau, deşi nimeni nu părea so
fi atins.
Holul slab luminat era spaţios şi somptuos decorat, cu un covor splendid
acoperind aproape în întregime podeaua de piatră. Portretele palide de pe pereţi
îi urmăreau cu ochi iscoditori, în timp ce bărbaţii treceau prin dreptul lor.
Plesneală şi Yaxley se opriră în faţa unei uşi din lemn masiv, care dădea în
camera alăturată, ezitară preţ de o clipă şi, apoi, Plesneală învârti mânerul de
bronz.
Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei mese lungi şi
sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă la
întâmplare pe lângă pereţi. Lumina venea de la flăcările care trosneau întrun
şemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur.
Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu
lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din
peisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în jos
deasupra mesei, rotinduse
încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă, şi
reflectânduse
în oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni
dintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea săi
dea vreo
importanţă, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea
să nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o
privire în sus.
— Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul mesei. Nu mai
aveaţi mult şi întârziaţi.
Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului, astfel încât noilor
veniţi le fu greu la început săi
distingă altceva decât silueta. Totuşi, în
momentul în care ajunseră mai aproape, putură săi
observe chipul spân care îi
strălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări şi ochi roşietici
scânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea o
lumină sidefie.
— Severus, aici, zise CapdeMort,
arătând spre locul din dreapta sa.
Yaxley – lângă Dolohov.
Cei doi ocupară locurile care le fuseseră indicate. Aproape toate privirile
se fixară asupra lui Plesneală şi tot lui i se adresă întâi CapdeMort.
— Deci?
— Stăpâne, Ordinul Phoenix intenţionează să îl mute pe Harry Porter din
locul unde se află acum în siguranţă, sâmbăta viitoare, la căderea nopţii.
În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se îndreptară de spate,
alţii începură să se foiască, ochii fiindule
aţintiţi în direcţia lui Plesneală şi a
lui CapdeMort.
— Sâmbătă… la căderea nopţii, repetă CapdeMort.
Pupilele sale roşii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui Plesneală, încât
unii dintre cei care erau de faţă se uitară în altă parte, de teamă să nu fie
pârjoliţi de cruzimea care răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se
uită calm în ochii lui CapdeMort
şi, după câteva clipe, gura lipsită de buze a
acestuia se chirci întrun
fel de zâmbet.
— Bun. Excelent. Şi această informaţie vine…
— De la sursa despre care am vorbit, spuse Plesneală.
— Stăpâne!