Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite
recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil,
mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară întrun
trecut
mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi
preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca
introducere la cronica a cărei istorisire mio
propun şi care abia urmează.
Trebuie so
spun de la început şi fără ocol: Stepan Trofimovici a deţinut
întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl
juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât nar
fi fost în stare să renunţe la
el nicicând, ba, mi se pare, nici nar
fi putut trăi fără săl
joace. Departe de
mine gândul de al
compara cu un actor – ferita
sfântul! ,
mai ales că mie
personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de
obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl
prinsese încă din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în
privinţa viitoarei sale poziţii sociale şi care îl înfăţişa întro
aureolă de
admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi,
ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt,
întro
anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică lau
captivat o dată
pentru totdeauna şi, înălţândul
treptat în propriii săi ochi, lau
făcut dea
lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care
îi măgulea foarte tare amorul propriu. Întrun
roman satiric englez din secolul
trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara
liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise întratât
a se
considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcânduse
în Anglia, striga pe
străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din
drumul său, ca nu cumva săi
strivească, continuând să se creadă un uriaş
printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe
uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea
obişnuinţei? Cam acelaşi lucru sa
întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai
că întro
formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era,
în fond, un om minunat.