În adâncurile misterioase,întunecoase ale mării primordiale,sub valurile învolburate,perlele creşteau,aşteptând să fie culese.
Până când...a venit regele Darius.Lângă lacul cu ape limpezi stătea prinţesa Shara.O slujnică îi pieptănă,cu mişcări domoale,părul lung şi negru.Flori de lotus plutesc pe undele clare,ce reflectă ca într-o oglindă chipul senin al prinţesei.Dar aşa cum adâncurile apei ascund privirilor rădăcinile plantelor de apă,tot astfel seninătatea feţei ei nu lăsa să se ghicească gândurile ce o frământau.Cu un gest al mâinii o concedie pe slujnică.Nici un servitor nu simţise
apropierea stăpânului,dar Shara n-avea nevoie să-l vadă sau să audă foşnetul uşor al paşilor săi,ca să ştie că este aproape.N-avea nevoie ca Darius să fie prezent pentru ca să-i simtă răsuflarea.Nu putea explica lucrul acesta şi nici nu avea nevoie.Era o prinţesă din tribul nomad Karzana şi ştia că există puteri ce nu puteau fi personale.Slujnicele au început să se agite.Una după alta încep să chicotească.Acum ştiu şi ele că el vine.Se apropia Darius.
În nopţile când Darius venise în dormitorul ei,îi acceptase sărutările,pentru că o obligaseră împrejurările.Gemuse de plăcere sub îmbrăţişările lui,fiindcă era un amant minunat.Apoi îl ţinuse în braţele ei până în zorii zilei,deoarece în adâncul inimii se născuse o mare şi profundă dragoste.
Era însă foarte mândră şi refuza să-i dăruiască inima ei,aşa cum dorea el...
Darius îşi făcu intrarea în cameră şi imediat bătu din palme cu nerăbdare.
-Plecaţi!Tinerele servitoare se înclinară şi plecară.Shara ridică capul şi-l privi.Întreaga lui înfăţişare respira autoritate şi putere.Chiar şi fără veşminte regale ar fi avut un aer regesc.Sub mantia de purpură,straiele erau croite din stofe ţesute cu fir de aur şi din mătase,împodobite cu rubine,smaralde,safire şi diamante.Zeii îl înzestraseră pe Darius cu toate darurile omeneşti,se gândi Shara,iar ea ştia bine că inima oricărei femei începea să bată cu putere când ochii lui se opreau asupra ei.Dar el nu avea ochi decât pentru Shara.
-Vino,iubita mea!Ea se ridică şi se apropie.Şalvarii şi tunica din mătase albastră foşneau ademenitor,iar mişcările ei aveau o graţie naturală.
-Da,stăpâne.El o mângâie pe obraz şi îi ridică faţa spre el.
-Shara,au trecut cinci ani.De ce continui să-mi spui „stăpâne” când suntem doar noi singuri? Te-am rugat să nu mi te mai adresezi astfel.