Simon Cynster trase hăţurile cailor,cu privirea aţintită asupra culmii de deasupra satului Ashmore.Satul propriu-zis era chiar în spatele lui.Simon se îndrepta spre conacul Glossup,aflat la o milă distanţă pe drumeagul de ţară,acoperit de un covor gros de frunze.Din locul în care se terminau casele satului,pământul începea să se ridice dintr-o dată.O siluetă de femeie apăru pe cărarea care urca spre locul unde Simon ştia că sunt nişte întărituri vechi de pământ. De acolo se putea vedea până la Solent,şi,în zilele fară nori,chiar până la insula Wight.Era,într-adevăr,o surpriză să vezi pe cineva ducându-se într-acolo. „Nu mă miră că e singură!” se gândi Simon.Intrigat,urmări silueta graţioasă,cu părul negru lăsat pe umeri,care urca:o femeie cu picioare lungi,ce ar fi atras atenţia oricărui bărbat adevărat.O recunoscu imediat-era Portia Ashford,cumnata surorii sale,Amelia.Probabil că tânăra venise la petrecerea de la Glossup.Acest conac era singura casă mai importantă din apropiere,la care se putea ajunge pe jos.Această constatare îl trezi parcă la viaţă,punând stăpânire pe el. La naiba! Cedase invitaţiei prietenului său de o viaţă,James Glossup,şi fusese de acord să se oprească pe drumul său spre Somerset,să-1 sprijine pe acesta,ca să facă faţă provocărilor petrecerii ce se organiza la conac.Dar dacă şi Portia avea să participe,va avea şi el partea lui de provocări!... Ajunsă aproape de terasamente,ea se opri,ridicând o mână şi,cu o mişcare uşoară,îşi îndepărtă părul negru căzut pe faţă.Apoi îşi ridică faţa în bătaia vântului,privi o vreme în depărtare,lăsă mâinile să-i cadă de-a lungul corpului şi o porni înainte cu graţie,urcând poteca spre postul de pază,după care coborî,şi el n-o mai văzu.Nu mă interesează Portia!,îşi spuse el. Cuvintele îi răsunară în minte ca un ecou.Dumnezeu ştie ce sentimente îi provoca ea adesea,sub ce formă le exprima el,poate mult prea emfatic! Portia nu-i era soră,nici verişoară;de fapt nu-i era nici un fel de rudă.Strânse din dinţi,uitându-se la cai,apucă hăţurile şi lăsă să-i mai scape o înjurătură. -Wilks,trezeşte-te,omule! Simon îi dădu hăţurile celui care moţăise până atunci în spatele lui.Trăgând piedica,coborî pe drum.Ţine-le până mă întorc.Cu mâinile în buzunare,o apucă pe drumeagul îngust care urca,până întâlni cărăruia spre conac pe care o luase Portia.Căuta necazul cu lumânarea,pentru că nu concepea s-o lase singură,neprotejată,la discreţia oricărui pierde-vară,care s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.Nu putea accepta asta.Dacă şi-ar fi continuat drumul,n-ar mai fi avut o clipă de linişte până ce n-ar fi ştiut că ea se întorsese nevătămată la conac.Şi,fiindu-i cunoscut obiceiul acesteia de a hoinări,s-ar fi putut să treacă şi câteva ore până atunci.Nu că i-ar fi mulţumit vreodată că avusese grijă de ea.Iar el,la rându-i,pentru că supravieţuise prin multele locuri pe unde umblase,se putea socoti chiar norocos.Portia avea o limbă ascuţită ca un brici cu două tăişuri,nu-i puteai scăpa nicicum.Ştia prea bine cum va reacţiona când se vor întâlni,cu siguranţă în acelaşi fel ca de fiecare dată în ultimii ani,mai ales de când el realizase că ea habar n-avea ce femeie grozavă este,ce tentaţie reprezintă....