Prin vitraliile de culorile rubinului și smaraldului se cernea o lumină difuză
ce făcea îmbietoare penumbra bisericii, asemeni unui cântec potolit, pe fondul
căruia era plăcut să rumegi amintiri și să-ți propui lucruri demne de a fi făcute.
Părintele Francisco privea mulțumit grinzile și stâlpii de susținere făcuți
din trunchiuri tari de koa-koa, pipăia pereții din lemn maroniu, coloanele
interioare și traversele în patru muchii ale altarului, lăsând să-i scape din când
în când gemete de plăcere, mici icnete fericite, reprimate zadarnic.
Eusebio țopăia pe lângă el în tăcere, oprindu-se când părintele Francisco
se oprea, atent la fiecare cuvânt al lui, mereu dispus să-l aprobe.
— Vezi bine, Eusebio — zicea misionarul cu vocea lui melodioasă, aproape
ca un murmur — cum credința ajunge să miște munții din loc. Dacă în urmă
cu vreo patru luni ți-aș fi spus că acest lăcaș va fi așa cum îl vezi acum, ai fi
zâmbit, răspunzându-mi cu neîncredere. Părea o treabă imposibilă, un vis cu
ochii deschiși, în sfârșit, un miracol. Iar acum îl poți atinge cu mâna. Ei da,
am fost grozavi, tu și cu mine. Și ceilalți — Gabriel, Felipe, Ignacio, Miguel și
restul oamenilor harnici de pe Geron, toți aceia care s-au străduit pentru ca
biserica asta să răsară din neant, spre binele nostru și întru slava lui
Dumnezeu. Ești mulțumit ?
— Da, părinte, spuse geronianul, închinându-se cu stângăcie dinaintea
altarului, așa cum învățase. Sunt tare mulțumit.
— Bine. Și eu sunt mulțumit. Acum ne ducem să vorbim afară, casa
Domnului e făcută pentru rugăciune, nicidecum pentru flecărelile oamenilor.
Ieșiră în fața bisericii, sub soarele nemilos de pe Geron, aflat încă mult
deasupra orizontului, și căutară imediat adăpost la umbra arborilor koa-koa.

— Recunoaște, continuă părintele Francisco. Nu credeai că vom izbuti s-
o terminăm până la venirea lui Oal-Tsequal. Și uite că prietenul tău, când o s-
ajungă aici cu toți oamenii lui, va găsi totul în ordine...

— Trebuie să-i ieșim înainte, aminti Eusebio. Peste două zile, Oal-Tsequal
are să fie la intrarea în valea Gua-la-Ngoa, acolo unde încep Colinele Negre,
dincolo de Mlaștina Mare. Dacă vrem să vină printre noi, trebuie mai întâi să-

l invităm. Oal-Tsequal e un mare șef... Trebuie să-i facem o vizită și să-i
ducem ceva în dar.
— Fără îndoială, aprobă binevoitor misionarul. O să-l vizităm și-o să-i
ducem un dar, după cum i se cuvine unui șef.
Rămase o clipă pe gânduri, apoi adăugă :
— Vom pleca peste două zile.
— Vom pleca mâine în zori, îl corectă Eusebio. Drumul e lung și nu prea
ușor... Să sperăm că găsim pluta la locul ei.
— Pluta ? De ce să n-o găsim ? Nu-i nici o lună de când am folosit-o ultima
oară...
— Vorbeam de o altă plută, preciză geronianul. Una mai mică, pe care
am ascuns-o chiar unde începe Mlaștina Mare.
Apoi repetă :
— O să plecăm mâine în zori.
— Bine. Să vii să mă trezești Ia vreme.
— Vin să te trezesc, îl asigură Eusebio. Iar acum, facem o partidă,
părinte?
Refuză prin semne, dar împotrivirea îi era slabă, așa că Eusebio, atunci
când pricepu că părintele cedase, dădu fuga în colibă și reveni într-o clipă cu
tabla de șah și săculețul cu piese.
Ostenit și somnoros, misionarul juca neatent, pe când indigenul
răspundea cu maximum de concentrare. Partida avansa într-un echilibru
perfect și pentru că părintele Francisco, mizând pe experiența sa superioară
în tratarea finalurilor de partidă, avusese grijă să schimbe o mare parte dintre
piese. Numai că avantajul material și de poziție pe care considera că-l are se
dovedi dintr-o dată iluzoriu și înșelător. Ba mai mult, dacă exista un avantaj,
acesta părea să încline spre Eusebio, care, deși cu o tură în minus, dispunea
de un pion liber foarte avansat. Iar el nu reușea să facă nimic cu regele, ajuns
departe, într-un colț al tablei de șah.