De când H.L. Paine, şeful Secţiei tehnice de la Scotland Yard, fu chemat într-o dimineaţă posomorită şi ploioasă de aprilie în Curzon Street-Hampton Court, spre a cerceta cauzele dispariţiei subite şi cu totul nemotivate a domnului John Boswell Chapman, detectivul se văzu – la propriu şi la figurat – în faţa unei uşi zăvorâte. Adică în faţa uşii de la casa de bani aflată în cabinetul directorului băncii Chapman & Cole. Despre dispariţia lui Chapman auzise Paine de la inspectorul Borden, care îi spusese cu puţin înainte, vădit rău dispus: — Ascultă, Paine, du-te te rog, la Chapman & Cole. Adresa o găseşti între firmele bancare… încă un bancher care a şters putina. Vremuri grele, Paine. De obicei, oamenii aceştia trăiesc cu mult peste mijloacele lor. Casă mare, servitori numeroşi, două sau trei automobile etc.

Probabil că Chapman a avut datorii însemnate, poliţe neacoperite. Lucrurile acestea au fost introduse la noi de pe continent în timpul războiului, aşa cum se introduc bolile molipsitoare. Informează-mă diseară dacă ai izbutit să descoperi ceva cu privire ia căzui de faţă. Good bye! Paine căscase plictisit, căută adresa şi peste o jumătate de oră porni la drum. Când intră în ascensorul palatului băncii, spre a se sui la etajul întâi – cel al direcţiei – Paine întrebă pe liftier dacă Mr. Cole se afla în bancă. — Cole? se miră băieţaşul dezgheţat din Eas’t-endul Londrei.

– O, vreţi să spuneţi asociatul băncii? Vânează în clipa de faţă hipopotami în Africa sau tigri în Burma. Nu prea ştiu exact. De văzut nu l-am văzut niciodată. Doar numele, său l-am citit pe firmă. Mr. Borrow însă, va putea să vă lămurească dacă țineți aşa de mult să știți unde se află domnul Cole. Mr. Borrow, primul procurist al firmei, singurul îndreptăţit să semneze şi pe care funcţionarii băncii îl numeau „sub”, fu într-adevăr acela care îl primi pe Paine, spre a-l informa cu privire la chestiunea aceasta importantă şi urgentă. Borrow se pregătise desigur, cu grijă pentru vizita detectivului de la Scotland Yard, căci informaţiile sale fură scurte, limpezi şi precise, fără ocoluri de ordin mai mult sau mai puţin sentimental. În dimineaţa zilei de 3 aprilie, o zi de miercuri, şeful, John Boswell Chapman nu venise ca de obicei la ora zece la birou. Când Borrow intră pentru a doua oară în cabinetul directorului, în care, ca în toate zilele, se făcuse curăţenie – dis-de-dimineaţă, sub supravegherea portarului de noapte, sau, mai exact, a paznicului de noapte, „sub”-ul zări pe placa de mahon a biroului o scrisoare scrisă la maşină. Judecând după înfăţişare şi stil, rândurile erau bătute în cea mai mare grabă la maşina portativă, aflată pe o măsuţă din cabinetul directorului, pentru Uzul propriu al lui Chapman. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Călătorie urgentă la Paris. Nimeni nu se mai află în bancă, nici Borrow şi nici Glaspell nu răspund la chemarea telefonică. Trenul pentru Dover pleacă peste un sfert de oră.

Pentru plăţile curente am pus 1000 de lire sterline din casa de oţel în seiful cel mic. Mă înapoiez în trei sau patru zile. Amânaţi până atunci problemele importante”. Scrisoarea purta semnătura şefului, cu una din acele parafe, cărora, oamenii de afaceri caută să le dea un caracter cât mai personal, spre a împiedica contrafacerea. Paine citi scrisoarea de câteva ori, ca şi cum ar fi căutat să dea de urma înţelesului ascuns al acestor cuvinte. Apoi se întoarse spre Borrow, un domn grăsuliu, ras proaspăt şi în vârstă de patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani. — S-a mai întâmplat ca Mr. Chapman să rămână singur la bancă, după plecarea celorlalţi? — Din când în când. Uneori şeful nu voia să fie deranjat la discuţiile sale cu diferite persoane sau nu dorea să se afle în oraş sau la bursă despre aceste convorbiri. — Afacerile băncii au fost importante? Borrow privi mirat şi puţin indignat spre Paine. — Nu ştiu domnule Paine, dacă secretele comerciale… — Secretele dumneavoastră comerciale le voi păstra cel puţin tot atât de bine ca namila aceasta de casă de oţel.

— Da, casa de oţel ce-o vedeţi aici ne-a pricinuit destule neplăceri! Poliţia, comisiuni, refacerea tavanului, aşezarea a două traverse noi. Dar Mr. Chapman ţinea neapărat s-o aibă în cabinetul său. E un produs al firmei Armstrong, cu toate garanţiile. Societatea de asigurări ne-a scăzut numaidecât primele pentru spargere şi incendiu cu zece la sută. — Vă rog încă odată, să-mi vorbiţi despre afacerile dumneavoastră, zise Paine zâmbind, punând astfel capăt laudelor lui Borrow la adresa casei de oţel. Aceasta măsura vreo doi metri şi jumătate şi stătea în colţul cel mai întunecos al încăperii. — În timpul din urmă, începu Borrow – banca noastră a plasat câteva împrumuturi ale ţărilor mici din Europa Centrală. Peste câteva zile trebuia să se încheie iar o tranzacţie importantă cu delegatul Ministerului de Finanţe al uneia din aceste state. În acest scop era pregătită o sumă mare de bani. După câte ştiu, vreo cinci sute de mii de lire sterline. — Şi această sumă era păstrată în casa asta de oţel? — Desigur, domnule Paine. Nu vă pare oare destul de solidă pentru a păstra în ea sume mai importante? — Mda! După cum văd firma Armstrong a revenit la construirea de broaşte cu combinaţie. Probabil un sistem deosebit de complicat. Şase litere. Secretul vă este, fireşte cunoscut? — Nu. Mr. Chapman nu l-a comunicat nimănui. — O dovadă că nu se aştepta nici să moară şi nici la un accident sau o crimă. Vom vedea mai pe urmă domnule Borrow.

— Da, un accident sau o crimă! Ceva trebuie să se fi întâmplat, domnule Paine. În seara de 2 aprilie a plecat şeful. Scria despre o lipsă de trei, patru zile. Ori astăzi, suntem în 10 aprilie şi încă nu s-a înapoiat şi nici măcar n-am primit vreo ştire de la dânsul. În ziua de cincisprezece trebuiau să înceapă tratativele…

— Mr. Chapman a notat în scrisoarea pe care a lăsat-o că nişte afaceri urgente fac necesară prezenţa sa la Paris. Au sosit oare în ziua de două a acestei luni, scrisori sau telegrame din Paris? — Desigur. Dar niciuna de o importanţă deosebită. Mi-am îngăduit între timp, să cercetez corespondenţa particulară a şefului, păstrată în acest dulap. N-am găsit însă nimic ce ar putea fi pus în legătură cu plecarea lui urgentă. — Aţi observat poate ceva deosebit în scrisoarea şefului dumneavoastră, Mr. Borrow? — Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc. Mai întâi, am dispus ca scrisoarea să fie păstrată împreună cu cealaltă corespondenţă internă a şefului, cu diferitele bilete în care ne comunica uneori dispoziţiile dumisale. Dar când am văzut că Mr. Chapman nu s-a înapoiat la termenul indicat, am examinat încă odată scrisoarea cu atenţie şi am constatat, vreau să fiu sincer – de abia atunci am constatat, că scrisoarea nu purta ca de obicei semnătura în facsimil, ci era semnată chiar de mâna şefului. Lucrul acesta era ceva cu totul neobişnuit, căci Mr. Chapman nu semna decât documente, contracte, cecuri şi alte hârtii. Altfel se slujea de o ştampilă, aflată în sertarul din mijloc al biroului.