O casă cu etajele retrase, pe o stradă tivită de copaci. Ceva mai devreme, această casă răsuna de strigătele copiilor şi de vocile adulţilor, dar de câteva ore, de când ultimul său locatar a plecat (cu ghiozdanul în spate), a rămas să savureze dimineaţa de una singură. Soarele s-a ridicat peste frontoanele caselor de vizavi şi se revarsă acum prin ferestrele de la parter, colorând pereţii interiori de culoarea untului şi încălzind faţada de cărămidă roşie. În săgeţile solare, trombocite de praf plutesc supuse parcă unui vals tăcut. Din hol se aude murmurul traficului dens de la depărtare de câteva străzi.

Din când în când, cutia de scrisori se deschide cu un zăngănit, pentru a primi câte o broşură jalnică. Casa dă semne că se bucură să fie goală. Se rearanjează după noapte, îşi curăţă ţevile şi-şi pocneşte încheieturile. Această creatură demnă şi experimentată, cu venele de aramă şi picioarele de lemn cuibărite într-un pat de argilă, a îndurat multe: mingi izbite de zidurile dinspre grădină, uşi trântite cu furie, tentative de a sta în cap de-a lungul coridoarelor sale, greutatea şi suspinele echipamentelor electrice şi sondajele pe care instalatori nepricepuţi le-au întreprins în adâncurile sale. În ea se adăposteşte o familie de patru persoane, căreia i se adaugă o colonie de furnici în zona fundaţiilor şi, primăvara, pui de prihori în hornuri. Îşi oferă, de asemenea, umărul unui vrej plăpând (sau doar indolent) de sângele-voinicului, care se sprijină de zidul grădinii, tolerând avansurile unui roi de albine peripatetice. Casa a devenit, cu timpul, martor atotcunoscător. A participat la prime seducţii, a urmărit scrierea leqiilor, a văzut bebeluşi în scutece proaspăt sosiţi de la spital, a fost surprinsă în toiul nopţii de conferinţe ţinute în şoaptă, în bucătărie. A trecut prin nopţi de iarnă, când ferestrele îi erau reci ca pungile de mazăre îngheţată, şi prin după-amiezile de vară, în care pereţii ei de cărămidă răspândeau căldura pâinii proaspăt scoase din cuptor.