Istoria popoarelor arabe Albert Hourani descarca gratis PDF.

Subiectul acestei cărţi este istoria zonelor arabofone ale lumii islamice, de la apariţia islamului pînă în zilele noastre. Totuşi, cînd m-am referit la anumite perioade, am fost nevoit să depăşesc cadrul acestui subiect: de exemplu, cînd abordez istoria timpurie a califatului, Imperiul Otoman, dezvoltarea comerţului sau expansiunea dominaţiei europene. Unele voci ar putea susţine că subiectul este prea amplu, altele că este prea restrîn s: că istoria Maghrebului este diferită de cea a Orientului Mijlociu sau că istoria ţărilor în care araba este principala limbă nu poate fi abordată separat de aceea a ţărilor musulmane. Totuşi, o linie de demarcaţie trebuie trasată undeva, iar acesta este locul unde am decis să o trasez, într-o anumită măsură din cauza limitelor propriilor cunoştinţe. Sper ca această carte să demonstreze că între diferitele regiuni la care se referă există o unitate a experienţei istorice care face posibile conceperea şi studierea lor într-un cadru unitar. Cartea se adresează studenţilor care au început să studieze acest subiect şi tuturor cititorilor care doresc să afle cîte ceva despre această temă. Pentru specialişti va fi clar că, într-o carte atît de cuprinzătoare, multe din afirmaţiile mele se bazează pe cercetările altora. Am încercat să prezint faptele esenţiale şi să le interpretez prin prisma celor scrise de alţii. Unii dintre cei cărora le sînt îndatorat pentru lucrările lor sînt indicaţi în bibliografie. Scriind o carte care acoperă o perioadă atît de îndelungată, m-am văzut nevoit să iau decizii în privinţa numelor. Am folosit denumirile ţărilor moderne cînd m-am referit la regiunile geografice, chiar dacă acele nume nu au fost utilizate în trecu t; am considerat că este mai simplu să utilizez aceleaşi denumiri pe parcursul întregii cărţi şi să nu le modific de la o perioadă la alta. Astfel, voi folosi termenul „Algeria” pentru o anumită regiune din Africa de Nord, chiar dacă acest nume a intrat în uz abia în perioada modernă. In general, am folosit denumiri familiare celor care citesc în primul rînd în limba engleză; cuvîntul „Maghreb” este, probabil, mai familiar decît „Africa de Nord-Vest”; în schimb, „Mashriq” nefiind atît de cunoscut, am folosit expresia „Orientul Mijlociu”. Am numit „Andaluzia” regiunile musulmane din Peninsula Iberică, pentru că este mai simplu de folosit un cuvînt decît o sintagmă. Cînd utilizez numele unui stat suveran actual şi relatez despre o perioadă anterioară creării acelui stat, mă refer la o regiune definită în linii m ari; doar cînd scriu despre perioada modernă, numele se referă la zona inclusă între frontierele statului respectiv. De exemplu, aproape în întreaga carte, „Siria” desemnează o anumită regiune care are trăsături comune, atît fizice, cît şi sociale, şi, în general, care a avut o experienţă istorică individuală, dar folosesc acest termen pentru a mă referi doar la statul Siria după crearea acestuia, în urma Primului Război Mondial. Nu mai este necesar să precizez că asemenea utilizări ale termenilor nu implică judecăţi privind statele care ar trebui să existe sau privind frontierele acestora. Principalele denumiri geografice utilizate se regăsesc în harta 1,

în anul 1382, un savant arab m usulm an care se afla în serviciul suveranului Tunisului i-a cerut acestuia perm isiunea de a merge în pelerinaj la Mecca şi, prim ind acceptul, a plecat cu vaporul spre oraşul Alexandria din Egipt. La 50 de ani părăsea p entru totdeauna, aşa cum avea să se dovedească mai tîrziu, ţările M aghrebului, în care el şi străm oşii lui jucaseră diverse roluri im portante. ‘Abd al-Rahman ibn Khaldun (1332-1406) făcea parte dintr-o familie care, din sudul Arabiei, plecase în Spania, după cucerirea acesteia de către arabi, şi se stabilise la Sevilia. Cînd regatele creştine din nordul Spaniei s-au extins spre sud, fam ilia s-a retras la Tunis. M ulte familii cu tradiţie culturală şi care au îndeplinit funcţii în sta t au procedat la fel şi au form at în oraşele din M aghreb (zona vestică a lumii islamice) o aristocraţie de ale cărei servicii au beneficiat conducătorii locali. Străbunicul lui Ibn K haldun s-a im plicat în problemele politice ale curţii din Tunis, a căzut în dizgraţie şi a fost u c is; la rîndul său, bunicul a fost dem nitar, dar tată l lui a ren u n ţat la politică şi la funcţii pentru a duce o viaţă retrasă de cărturar. Ibn Khaldun însuşi a prim it o educaţie aleasă, după obiceiul vrem ii, de la tată l său şi de la cărturarii care predau în moschei şi în şcolile din Tunis sau care erau în trecere prin oraş. A continuat să înveţe şi atunci cînd, tîn ă r fiind, a locuit în alte oraşe, fiindcă, potrivit tradiţiei pe care o moştenise, cunoaşterea trebuie cău tată la toţi cei care o pot îm părtăşi. în autobiografia sa, el transcrie numele celor ale căror prelegeri le-a audiat şi m ateriile p re d a te : Coranul, considerat de m usulm ani Cuvîntul lui Dum nezeu revelat în lim ba arabă de profetul M uham m ad; hadith-ul, sau tradiţiile despre ceea ce a spus sau a făcut P rofetul; jurisprudenţa, ştiin ţa dreptului şi a m oralităţii sociale fundam entată pe preceptele Coranului şi ale hadith-ului; lim ba arabă, fără de care ştiinţele religiei nu ar putea fi în ţe le se ; de asem enea, ştiinţele raţiunii, m atem atica, logica şi filosofia. în plus, oferă detalii despre personalităţi şi viaţa profesorilor lui şi ne relatează că m ajoritatea, ca şi părinţii lui, şi-au pierdut viaţa în „moartea neagră”, m area epidemie care s-a ab ătu t asupra lumii la mijlocul secolului al XIV-lea.

încă din tinereţe, datorită bunelor cunoştinţe de limbă şi de jurisprudenţă, Ibn K haldun ajunge în serviciul suveranului Tunisului, mai întîi ca secretar, apoi în funcţii cu responsabilitate mai m are şi, implicit, mai nesigure. Au urm at 20 de ani cu urcuşuri şi coborîşuri. A p ărăsit Tunisul şi a in tra t în serviciul altor suverani din M aghreb; s-a dus la G ranada, capitala ultim ului regat al Spaniei m usulm ane, unde a reu şit să obţină favoruri, a fost trim is ca sol la suveranul creştin al Seviliei, oraşul străm oşilor săi, de unde, atunci când a început să fie privit cu suspiciune, s-a întors în grabă în Algeria. A devenit din nou demnitar, ocupîndu-se de treburile statului dimineaţa, apoi predînd la moschee. A contribuit la atragerea unor căpetenii arabe şi berbere din stepe şi m unţi în alianţe politice cu cîrm uitorii în slujba cărora se afla. A utoritatea pe care a cîştigat-o în faţa acestor căpetenii s-a dovedit utilă atunci cînd, aşa cum i s-a întîm plat de atîtea ori în viaţă, a ieşit din graţiile stăpînului său. într-o asem enea situaţie şi-a petrecut p atru ani (1375-1379) în castelul dintr-un sat algerian, sub protecţia unei căpetenii arabe. Aceştia au fost anii în care, eliberat de problemele lumii, s-a dedicat scrierii unei istorii a dinastiilor din M aghreb, concepută într-un context m ai larg. Prim a parte a acestei istorii, M uqaddim a (Prolegomena), suscită şi astăzi interesul. în ea, Ibn K haldun a încercat să explice motivele ascensiunii şi prăbuşirii dinastiilor într-un mod care va servi ca piatră de încercare pentru aprecierea credibilităţii naraţiunilor istorice. Cea mai sim plă şi mai veche formă de societate um ană, considera el, a fost aceea a oam enilor din stepe şi m unţi, care cultivau păm întul sau m înau turm ele şi îşi urm au conducătorii care nu dispuneau de o putere de coerciţie organizată. Aceşti oameni aveau o anum ită b unătate şi energie naturale, dar nu puteau crea singuri o adm inistraţie stabilă, oraşe sau o cultură de elită. Ca acestea să fie posibile, trebuia să existe un conducător cu auto ritate exclusivă, iar un asem enea conducător se putea in stau ra doar dacă se dovedea capabil să creeze şi să domine un grup de adepţi care deţinea ‘asabiyya, adică un spirit com unitar orientat spre obţinerea şi p ăstrarea puterii. Acest grup putea fi constituit de oamenii energici ai stepei şi ai m u n ţilo r; putea fi m enţinut laolaltă de sentim entul ascendenţei comune, fie reală, fie fictivă, sau de relaţiile de dependenţă şi putea fi închegat de acceptarea comună a unei religii.