Cu aproape un secol înainte de căderea Imperiului de Apus, Vegetius, autor al unei literaturi referitoare la domeniul militar, a propus o antropologie sintetică a tipului " roman", construită printr-o succesiune de polarităţi simple. Romanii erau mai puţin prolifici decît galii, mai scunzi decît germanii, mai puţin vînjoşi decît spaniolii, mai puţin bogaţi şi mai puţin şireţi decît africanii şi inferiori grecilor în ceea ce priveşte tehnicile şi raţiunea aplicată la sfera umanului. Însă acest tip de om, definit în mod negativ, avea o superioritate decisivă, o vocaţie de dominare asigurată prin trei factori : exerciţiul armelor (armorum exercitio), disciplina taberelor militare (disciplina castrorum) şi modul de folosire a armatei (usus militiae). Această rafinată ştiinţă a războiului, impregnată de etică, devenise fundamentul curajului, garanţia succesului şi, în acelaşi timp, trăsătura particulară a tipului roman1 . Această explicaţie nu fusese suficientă pentru Cicero : doar factorul militar nu putea explica dominaţia romană asupra lumii : " Nu i-am învins nici pe spanioli prin număr, nici pe gali prin forţă, nici pe cartaginezi prin şiretenie şi nici pe greci prin tehnici", ci respectînd scrupulos acea pietas, acea religia şi acea ştiinţă teologică aparte a romanilor (sed pietate ac religione atque hac una sapientia, quod deorum numine omnia regi gubernarique perspeximus )2. Vegetius nu strălucea în mod deosebit nici prin cultură, nici prin inteligenţă. Tratatul militar scris de el propunea, spre sfirşitul secolului al IV-iea d.Cr. , modelul legiunii romane alcătuite din cetăţeni : o piesă de arhivă, o fosilă. Reflecţiile sale exprimă, mai întotdeauna, locuri comune : ca atare, avem motive să considerăm că şi antropologia sa schematică reflecta o imagine răspîndită în mediile culturale mijlocii şi joase, aş înclina să spun în mediile populare. Prin urmare, nu întîmplător tocmai această imagine, independent de Vegetius, continuă să fie şi astăzi unul dintre punctele principale ale reprezentării obişnuite a " omului roman". 

Un om nu tocmai strălucitor, mai puţin cultivat decît grecii şi mai scund decît germanii, însă războinic disciplinat şi ca atare eficient şi brav ca nimeni altul. Şi, am putea adăuga, dotat cu un minunat simţ organizatoric. Şi după Vegetius, inclusiv după căderea Imperiului Roman de Apus, această asociere a caracterului războinic cu romanitatea se va bucura de o carieră solidă, înrădăcinată nu numai în perspectivele pur istorice, ci şi în conştiinţele celor ce se considerau moştenitorii de drept ai acestei străvechi virtuţi. Episcopul Liutprando din Cremona, sosit în anul 968 la Constantinopol pentru a-i cere împăratului bizantin Nikephoros Phokas în căsătorie o prinţesă porfirogenetă („născută în purpură") pentru fiul împăratului Otto I, a lăudat, ca orice bun ambasador, meritele şi puterea stăpînului său. Dar interlocutorul nu l-a lăsat să continue. „Minţi. Stăpînii tăi sînt necunoscători în arta cavaleriei şi nu ştiu nici măcar ce înseamnă o bătălie de infanterie. Mărimea scuturilor, povara platoşelor, lungimea spadelor şi greutatea coi.(urilor îi împiedică de-a dreptul să lupte." După care împăratul a continuat, zîmbind dispreţuitor : „Nu pot lupta nici din cauza voracităţii pîntecului. Pîntecul este Dumnezeul lor, curajul lor este lăcomia, iar puterea lor beţia. Pentru ei postul înseamnă o batjocură, iar sobrietatea frică". Totul se explica printr-o constatare simplă : „Voi sînteţi longobarzi, nu romani !" 3 • Cu siguranţă, împăratul de Răsărit nu folosea un argument retoric, ci exprima o morală a sa (chiar dacă era vorba de o morală rasială), atunci cînd îşi închipuia că poate opune cu asemenea duritate laşitatea apusenilor curajului şi experienţei de război a bizantinilor, singurii moştenitori adevăraţi ai Imperiului Roman : el cîrmuia asupra unui popor care continua să-şi asume cu mîndrie numele de Rhomaioi4•