Când s-a hotărât să pună capăt lungului somn, fără vise, era conştient că EU era încă totul, era cuprinsul unei epopei fără egal în istoria umanităţii, era prezent în cugetul fiecărui component din ceea ce se numea poporul său, era… şi asta era destul, însă atunci când ora la care trebuia să se scufunde ca un scafandru, în somnul fără vise, a sosit, EU nu mai era nicăieri. Oare de ce? Mult timp, aproape o eternitate, EU privise de pe pancarte, de pe afişe, de pe ecranele televizoarelor, de pe prima pagină a oricărei cărţi şi chiar de pe cutiile cu cremă de pantofi, şi toţi erau încântaţi, reconfortaţi de faptul că au cui să-i dea în grijă libertatea lor, cu care, bineînţeles, nu mai ştiau ce să facă. Toată lumea cunoştea faptul că în ţara lui EU femeile năşteau, găinile ouau, plantele creşteau, ploile cădeau… numai şi numai pentru că EU, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, veghea. Mulţimi nesfârşite de copii îi mulţumeau lui EU pentru copilăria lor fericită, miile de condamnaţi la moarte păşeau spre nefiinţă, zâmbind, pentru că EU le hotărâse soarta, zâmbind, pentru că odioasele lor fapte îşi primiseră răsplata, zâmbind, pentru că, în sfârşit, erau pedepsiţi pentru lipsa lor de încredere în EU. Ziua de naştere a lui EU era în fiecare zi şi, de aceea, nu mira pe nimeni faptul că era sărbătorită în fiecare zi.