Considerat în general un succesor al lumii clasice, Imperiul Bizantin ține de prim-planul istoriei Europei, fiind și punctul de întâlnire dintre creștini și musulmani, de la primii arabi islamici din secolul al VI-lea pînă la turcii otomani din secolul al XV-lea. În lunga sa istorie, întinderea și contururile Imperiului Bizantin au trecut prin multe schimbări, iar lumea plurivalentă din perioada sa de final era foarte diferită de cea a Imperiului Roman de Răsărit la momentul întemeierii Constantinopolului, în secolul al IV-lea. Tensiunea dintre schimbare și continuitate în societatea bizantină, tranziția de la lumea antică spre cea medievală și rolul Bizanțului în istoria cruciadelor sînt cîteva dintre temele explorate în acest volum, evidențiind influența Imperiului Bizantin în Balcanii, bazinul mediteraneean și Orientul Mijlociu de astăzi.

„Bizantinii lui Averil Cameron marchează o bine-venită îndepărtare de majoritatea încercărilor anterioare de a caracteriza civilizația bizantină. Cartea se axează direct pe locuitorii Imperiului Bizantin, pe imaginea lor despre ei înșiși și cultura lor, precum și pe modul în care acestea s-au schimbat în timp. Rezultatul este o prezentare remarcabil de clară a bizantinilor, volumul contribuind semnificativ la o reașezare a Bizanțului în centrul tradiției istorice a Europei.” (Timothy E. Gregory)

Pentru cei mai mulţi istorici, Bizanţul este o absenţă. Câteva exemple vor fi de ajuns. Să începem cu istoria intelectuală: în volumul intitulat Medieval Philosophy, al doilea din seria A New History of Western Philosophy, publicat în 2005 de Oxford University Press, citim că aproximativ din anul 600 d.Hr. „filosofia a intrat într-o stare de hibernare pentru două secole” 1 . Hibernarea poate presupune şi o deşteptare, dar orice deşteptare ar fi putut avea loc este pur şi simplu ignorată în restul volumului. Un alt exemplu poate fi găsit în dezbaterea despre naţiuni şi naţionalism. Unii, precum Anthony D. Smith, au pledat împotriva opiniei predominante că naţiunile şi naţionalismul sunt vlăstarele modernităţii şi au examinat problema existenţei naţiunilor în Antichitate 2 . Însă, în timp ce discuţia despre posibile exemple timpurii include Egiptul antic, Grecia clasică, Edomul, Arpadul, Aramul şi Armenia 3 , Bizanţul este de negăsit. Două volume recente despre sfârşitul Imperiului Roman nu fac decât să amintească în treacăt faptul că, în Răsărit, Imperiul Roman nu a „căzut”, ci s-a perpetuat până la cucerirea Constantinopolului de către otomani în anul 1453 4 . O cercetare privind Eurasia în secolul al XI-lea al erei creştine, din perspectiva istoriei universale, nu face decât să remarce că unii specialişti în istoria Bizanţului s-au întrebat de ce reforma şi renaşterea acestuia din secolul al XI-lea au fost „cu mult mai puţin radicale decât în teritoriile latine” 5 . În sfârşit – şi acum nu este nicio surpriză –, Bizanţul este, de asemenea, absent din discuţiile despre afirmarea individului (în Occident) 6 , pe când într-o interesantă culegere de comentarii la o lucrare recentă despre istoria Mediteranei, care acoperă o perioadă ce se întinde până la anul 1000 d.Hr., singura menţiune a Bizanţului din index trimite la un pasaj în care Imperiul Bizantin este amintit doar în treacăt, deşi într-o cercetare în care Bizanţul măcar are o pondere. În acelaşi volum, într-o hartă generală intitulată „Mediterana în epoca greacă, romană şi medievală”, „Bizanţul” pare să fie utilizat ca nume pentru oraşul Constantinopol, care nu apare ca atare 7 . Prin urmare, Bizanţul ocupă un loc incert în istoriografie, ceea ce înseamnă că nimeni nu ştie ce să facă cu el. A fost acesta parte a Europei? Ori aparţine mai degrabă Răsăritului? Cum se armonizează istoria ortodoxiei cu noţiunea de creştinătate apuseană? 8 (Relevanţa contemporană a acestei chestiuni este amplu demonstrată de evocarea sa recentă şi explicită de către unele state membre ale Uniunii Europene.) Un alt punct neclar este rolul Bizanţului în istoria cruciadelor, oarecum de echilibru între Occidentul latin şi Orientul saracin. Aceasta în pofida faptului că, precum imperiul care ia succedat, cel al otomanilor, teritoriul Bizanţului a inclus porţiuni extinse din Europa, unde influenţa acestuia de după anul 1453 a continuat până astăzi. Mai mult decât atât, ca factor constitutiv în istoriile politice şi culturale ale statelor postcomuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană, Bizanţul a dobândit un nou rol precis, atât ca predecesor al Imperiului Otoman, apostol şi garant al creştinătăţii ortodoxe, cât şi ca transmiţător al unei inconfortabile moşteniri „răsăritene”. Aceste ambivalenţe fac absolut necesară reintroducerea Bizanţului în istoria Europei şi, în sens larg, a lumii mediteraneene, într-o perioadă în care întinderea şi natura Europei sunt din nou chestiuni presante şi când relaţia „Occidentului” cu lumea islamică implică tensiune şi nelinişte. Spre deosebire de grupurile de barbari care s-au stabilit în teritoriile Imperiului Roman târziu, ale căror identitate şi etnogeneză sunt în prezent obiectul multor dezbateri 9 , bizantinii nu au fost o populaţie care să fi venit din nord sau din stepe şi care să-şi fi găsit identitatea prin interacţiune cu romanii. Un subiect controversat este momentul din care pot ei să fie numiţi pentru prima dată bizantini mai degrabă decât romani (aşa cum au continuat să-şi spună) şi, într-adevăr, termenul bizantin, folosit în acest sens, este o inovaţie a secolului al XVI-lea. Edward Gibbon s-a referit la cele şapte secole ale unui „imperiu grec” după epoca lui Iustinian şi a şovăit dacă să-l atribuie pe Iustinian însuşi Imperiului Roman sau acestui stat succesor grec. Bizantinii înşişi au fost însă profund implicaţi în etnogeneza altor popoare, inclusiv a bulgarilor, sârbilor, ungurilor şi ruşilor. Bizanţul, nu mai puţin decât Roma sau papalitatea, a modelat dezvoltarea Europei. În istoriografia Bizanţului, de multe ori parţială şi, din perspectiva Europei Occidentale, mai degrabă îngustă, anumite naraţiuni influente au predominat. Acestea includ ideea că Bizanţul era o societate covârşitor ortodoxă, dominată de o alianţă între Biserică şi împărat, descrisă uneori ca cezaropapism, în care împăratul avea posibilitatea să intervină prin dictat în treburile Bisericii şi adesea a şi făcut-o. Strâns legată de descrierea Bizanţului ca societate covârşitor religioasă este ideea că acesta era static şi chiar fosilizat, dominat de un ritual de curte sufocant. În privinţa proprietăţii funciare şi a relaţiilor economice, tema „feudalismului bizantin” a dominat cercetările mai vechi şi caracterizează volume care sunt încă citite la scară largă. În final, imaginea lui Gibbon despre Bizanţ ca epigon al Imperiului Roman riscă să fie consolidată din două noi direcţii. În primul rând, reinventarea şi recatalogarea perioadei cuprinse, grosso modo, între secolul al IV-lea şi secolul al VII-lea sau chiar al VIII-lea d.Hr. drept „Antichitate târzie”, precum şi aprecierea marcat pozitivă a acesteia în multe cercetări recente ne invită să punem la îndoială evaluarea Bizanţului fie ca prelungire a Antichităţii târzii, fie ca opusul acesteia. În al doilea rând, în timp ce, pe de o parte, istoriografia cruciadelor îngăduie cel puţin un anumit grad de recunoaştere a implicării bizantine, evaluarea Bizanţului din perioada bazileilor Comneni de la sfârşitul secolului al XI-lea, una dintre cele mai remarcabile perioade din istoria sa, trebuie acum să se confrunte cu o naraţiune concurentă despre o Europă Apuseană energică, în plină dezvoltare şi în expansiune, caracterizată de apariţia oraşelor şi a universităţilor, precum şi de dezvoltarea conştiinţei propriei identităţi 10 . În acest context, conştientizarea de către istorici a apropierii catastrofei devastării Constantinopolului în a patra cruciadă din 1204 şi încă şi mai mult a dificultăţilor perioadei următoare până în anul 1453 face extrem de tentantă o comparaţie nefavorabilă între Bizanţ şi Europa Apuseană. Trebuie să ne întrebăm aici cât de mult vor rezista aceste naraţiuni despre Bizanţ şi, dacă nu vor rămâne în picioare, cum ar trebui înlocuite.