Surprinzătoarele revoluţii din 1989 şi schimbările ce le-au urmat au făcut obiectul a numeroase studii, ducând la apariţia unei adevărate industrii. Interesul pentru tranziţie e absolut legitim, întrucât perioada de după căderea comunismului s-a dovedit fascinantă. Parafrazându-1 pe istoricul american Martin Malia, problema pusă cercetătorilor şi decidenţilor politici poate fi sintetizată cu umor, nu lipsit de amărăciune, astfel: e uşor să faci o ciorbă de peşte dintr-un acvariu, dar cum transformăm ciorba înapoi în acvariu?1 Sarcina refacerii acvariului a fost şi mai dificilă dacă ţinem cont de condiţiile specifice fiecăreia dintre fostele ţări comuniste. Conform unuia dintre personajele volumului de semificţiune Adam Smith Goes to Moscow: A Dialogue on Radical Reform, de Walter Adams şi James W. Brock, pentru un primministru al unei ţări din centrul şi estul Europei, aceste condiţii simt extrem de importante: „Trebuie să avem în vedere faptul că, bunăoară, potrivit Centrului pentru Studierea Opiniei Publice din Moscova, în 1990, 42% dintre cetăţenii fostei URSS credeau în telepatie, 57% credeau în curele de vindecare transmise în direct la televizor, 42% în astrologie şi 35% în vrăjitorie [...]. în alegerile generale din Republica Cehă [de la începutul anilor ’90 — n. m.*] au candidat 40 de partide, coaliţii şi mişcări politice, inclusiv formaţiuni precum Prietenii Berii sau Iniţiativa Erotică Independentă.“

2 Exemplele invocate de înaltul oficial est-european fictiv aveau rolul de a tempera entuziasmul unui consultant economic american în legătură cu aplicarea terapiei de şoc în toate fostele ţări comuniste, indiferent de specificul şi istora recentă a acestora. Trei decenii mai târziu, mulţi est-europeni par a fi dezamăgiţi. Nu e vorba de faptul că aşteptările iniţiale cu privire la prosperitate şi democratizare nu s-au realizat întocmai şi mai ales imediat. Nici nu se putea, întrucât aşteptările de atunci erau nerealiste - un lucru pe care azi îl admit mulţi. E vorba despre altceva, despre sentimentul că ceva, undeva, încă mai scârţâie. Deşi ţările din regiune au trecut prin numeroase transformări şi au înregistrat progrese evidente în multe domenii, unele aspecte ale prezentului pun sub semnul întrebării radicalismul momentului de ruptură din 1989, generând impresia de „deja fu“ - aşa-zisul sentiment oltenesc de retrăire al unui moment din trecut.3 Spre exemplu, potrivit primei ediţii a suplimentului revistei Capital, „Top 300 cei mai bogaţi români“, în anul 2003, pe primele douăzeci de locuri se situau şapte persoane despre care se spune că, direct sau indirect (prin intermediul familiilor), au avut legături cu vârfurile sistemului comunist sau au fost lucrători ai Securităţii, conform propriilor declaraţii (e.g., Iosif Constantin Drăgan, familia Păunescu, familia Voiculescu, George Copos, Nicolae Badea - fostul ginere al lui Ion Dincă, înalt oficial al regimului Ceauşescu -, Viorel Cataramă şi Ioan Niculae). Acestora li se adăugau alte cinci persoane care fie aveau experienţă de afaceri în afara ţării, fie activaseră în ţară în minusculul sector economic privat ori în cel al economiei gri (ilegale) din timpul comunismului (e.g., Ion Ţiriac, Frank Timiş, Fathi Taher, George Becali, Dinu Patriciu).