Cuvânt-înainte. Dacă nu acum, atunci când? 

Occidentul este în plină defensivă. Puterile anglo-saxone, mari și mici, s-au retras în fantasma măreției pierdute. Populiștii din toată Europa strigă în gura mare că imigrația și globalizarea sunt lucrătura unui sistem nefast, condus de păpușari nevăzuți, lipsiți de loialitate față de țară sau popor. Nevenindu-i să creadă ce noroc a dat peste el, țarul Vladimir constată cum se aliniază pionii din Marele Joc; statele baltice și Grupul de la Vişegrad tremură. Ministrul de externe al Germaniei din 1998 până în 2005 nu mai are nicio speranță.

Între timp, un titlu din New York Times se întreabă dacă Ultimul apărător al Occidentului liberal ar putea fi Angela Merkel, cancelarul Germaniei. Germania? Țara care, în memoria noastră vie, l-a adus la putere — pe cale cvasidemocratică (deși numai și numai datorită unui grup foarte special de votanți, așa cum vom vedea) — pe Hitler, declanșând un război planetar, cu scopul de a impune o supremaţie rasială criminală? A putut oare Germania să se schimbe atât de drastic în decursul unei singure vieți? Da, a putut. Dar pentru a înțelege acest lucru — și pentru a înțelege de ce Germania ar putea fi ultima noastră speranță —, trebuie să ne debarasăm de o mare parte din ceea ce credem că știm despre istoria Germaniei și s-o luăm de la capăt. Așa că vă propun să începem cu însuși începutul. Sau, şi mai bine, cu ceea ce a fost puțin mai înainte, la începutul începutului…