PREFAŢA 

Urmând după două veacuri de frământări religioase, de războaie interne şi externe, care devastaseră şi secătuiseră Apusul, secolul al XVIII-lea, denumit pe drept „secolul luminilor”, este martorul unei înfloriri a culturii, al unei explozii de gândire descătuşată cum Europa nu mai cunoscuse de la Renaştere. O serie de oameni de ştiinţă: Newton, Lavoisier, Buffon, d Alembert, Laplace, ca să cităm doar câţiva dintre cei mai iluştri, au răsturnat vechile noţiuni, deschizând vaste orizonturi minţii. Cunoştinţele trebuiau analizate, clasate, comentate, comparate cu cele vechi, şi astfel luară avânt noile idei filosofice, adesea în mare contrazicere cu ideile religioase curente Dar cum Biserica era încă baza organizaţiei sociale şi, în multe privinţe, politice, între ea şi „filosofi” se născură nenumărate conflicte, care însă, cel puţin în Franţa, se soluţionau, în genere, prin victoria spiritelor progresiste. Pentru a sistematiza noile cunoştinţe şi a le pune la dispoziţia celor neiniţiaţi, un grup de spirite luminate hotărâră să editeze o Enciclopedie sau un Dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meseriilor, în 32 de volume, la care au colaborat nume celebre ca d’Alembert, Diderot, Voltaire, Montesquieu, Rousseau şi alţii. 

Cu tot preţul ridicat, lucrarea a trebuit să fie tipărită şi retipărită în decurs de câţiva ani, întreg grupul din jurul ei fiind cunoscut în istorie sub denumirea de „Enciclopedişti”: liber gânditori, spirite nonconformiste, înaintate, care au semănat germenii ideilor ce aveau să ducă la Revoluţia Franceză. De la clasicii istorici ai antichităţii, de la Tucidide şi Titus Livius, trecuse mai bine de un mileniu şi jumătate, timp în care nu mai apar decât simpli cronicari, care se mulţumesc doar să înregistreze seria evenimentelor în secvenţa lor. Abia acum, în secolul al XVIII-lea, Qccidentul îşi apleacă privirile asupra evenimentelor trecutului, spre a le studia într-un spirit nou, căutând să desprindă sensul şi motivaţia lor. „O epocă luminată cere istoricului o nuanţă de filosofie şi de spirit critic”.1 Pe această nouă direcţie de orientare în spirit critic a studiului istoriei se înscriu Giambattista Vico cu a sa Principi di una sciénza nuova d intorno alla commune natura delle nazioni (Principiile unei noi ştiinţe cu privire la natura comună a naţiunilor, 1725), Montesquieu (Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence – Consideraţii asupra cauzei măririi romanilor şi a decăderii lor, 1734), Voltaire (Le Siècle de Louis XIV – Secolul lui Ludovic al XIV-lea, 1751), David Hume (History of England – Istoria Angliei, 1754 – 1761), iar Edward Gibbon încoronează secolul1 cu monumentala sa lucrare History of the Decline and Fall of the Roman Empire (Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului Roman), al cărui prim volum apare în anul 1776, iar al şaselea în 1788, cu un an înainte de căderea Bastiliei.