Odată cu dezvoltarea Romei ca putere imperială începe să se schimbe și istoria Peninsulei Italice și să devină importantă. Până atunci, pe acest teritoriu se succedaseră oameni preistorici, vânătorii-culegători fiind înlocuiți de agriculturi de-a lungul viitoarei țări, care era împărțită în ținuturi tribale. Divizarea era cauzată în mare parte de varietatea triburilor și de lipsa de unitate fizică, economică și politică. În cazul Italiei, geografia a fost potrivnică coeziunii, situație care s-a păstrat. Mai exact, există prea mulți munți și destul de puține câmpii și văi fluviale. Cele mai importante zone sunt valea Padului, cu clima ei submediteraneeană și ierni reci, cețoase, și câmpia Lombardiei, relativ plată. Mai spre sud, există și alte câmpii, în special lângă Roma – Campagna – acum înghițită în mare parte de expansiunea urbană; Campania din golful Napoli; și în Apulia (Puglia pentru italieni); dar nici una la fel de mare. Câmpiile și văile râurilor existente sunt despărțite de munți, care, în general, erau zone interzise. Alpii, rezultat geologic dramatic al ciocnirii „recente“ a Italiei, din cauza derivei continentelor în Țerțiar spre restul Europei, despart Peninsula Italică de continent. Primul drum roman care a traversat Alpii, ViaClaudia Augusta, terminat în anii 46–47 d.Hr., trecea prin Passo di Resia, în parcursul de la Verona spre orașul modern Augsburg. Un alt drum roman traversa pasul Brenner din Austria spre Italia, începând cu secolul al II-lea d.Hr., iar în 1777 a fost amenajat un drum care permitea accesul trăsurilor. 

Până în anii 1780 și mult mai târziu, vehiculele nu au putut traversa Alpii de Vest până când nu s-a deschis pasul Colle de Tenda, care să lege Nisa de Cuneo în Piemont. La ordinul lui Napoleon, între 1801 și 1905 a fost construit un drum peste pasul Simplon, între Elveția șiDomodossola, în Piemont. Chiar și atunci, drumul era închis traficului iarna, din octombrie până târziu în aprilie. Trenurile au circulat prin tunelul Simplon din 1906. Spre sud, lungul lanț al Apeninilor împarte peninsula din interior și este format dintr-o serie complicată de zone muntoase. Din cauza acestei geografii, populațiile italice au trăit în zone specifice, adesea clar separate unele de altele, situație întâlnită și în Spania. Însă, în Italia, pentru că aici nu a existat unificarea apărută din secolul al XV-lea în Spania, nu au existat nici tensiunile dintre centru și regiunile periferice, de pildă rivalitatea dintreCastilia și Catalonia și Țara Bascilor. În schimb, această tensiune a urmat după unificarea Italiei dintre 1860– 1870. Tot legată de geografie, erodarea solului a fost o problemă foarte mare, care a dus la deplasarea solurilor montane spre văi, câmpii și în mare. Procesul s-a intensificat, probabil, odată cu tăierea masivă a copacilor, care a avut loc destul de timpuriu în peninsulă, teritoriul fiind ocupat de multă vreme de oameni. 

Ca urmare, mare parte din regiunile muntoase ale Italiei sunt azi neroditoare, cum au fost de multă vreme, și deci adesea foarte erodate. În plus, multe văi sunt foarte abrupte, iar combinația dintre râurile în general scurte și apa rezultată din topirea zăpezii și/sau din ploi puternice le făcea greu de traversat înainte de construirea podurilor moderne. Prin urmare, situația văilor varia mult în funcție de anotimp. Puteau exista inundații foarte mari, de pildă cele ale râului Arno care au afectat grav Florența în 1740 și 1966. Inundația din Roma, din 1870, precum și malaria care i-a omorât soția, Anita, în 1849, l-au făcut pe GiuseppeGaribaldi să plănuiască, în 1875, devierea fluviului Tibru din Roma și transformarea lui într-un drum navigabil – planul nu a fost implementat. Inundațiile au afectat și transportul, atât pe cursul apei, cât și peste ea, au perturbat industrii, cum ar fi morăritul, dependente de forța apei, au afectat cele mai fertile zone agricole și au contribuit la răspândirea malariei.