Al Doilea Razboi Mondial a condus la împarţirea vechiului continent în doua entitaţi antinomice şi antagonice, Europa Occidentala, dominata de ţari democratice, şi Europa de Est, aflata sub stapânire sovietica, unde au fost instaurate prin forţa brută a armatei roşii regimuri tiranice în spiritul tradiţiei despotismului asiatic, cultivat programatic de reprezentanţii revoluţiei bolşevice (Coudenhove-Kalergi spunea pe drept cuvânt că, prin revoluţia bolşevica, Rusia s-a retras din Europa şi s-a întors spre Asia). În faţa pericolului extinderii imperiului sovietic şi în vestul Europei, tari le occidentale, aflate sub protecţie americană, caută soluţii, chiar de a doua zi după încheierea războiului, pentru salvgardarea identitaţii lor multiseculare. În aceste circumstanţe, Occidentu l realizează că destinul istoric nu rezervă multe posibilităţi pentru regiunea unde se făurise timp de două milenii şi jumătate istoria planetei: în fapt, asemenea lui Ahile, Europa se afla şi se află în faţa unei alternative: sau ramâne la stadiul fărâmiţări i în structuri naţionale, transformându-se treptat într-un „mic cap al continentului asiatic", cum spunea Paul Valery, sau, prin integrarea europeană din proprie voinţă a ţărilor componente, ea va configura o forţă importantă care, chiar daca nu va fi hegemonică, va avea un cuvânt decisiv de spus în chestiunile mondiale; simultan, ea va putea redeveni atât un factor de mare însemnatate în progresul tehnologic şi 5 economic, cât şi centrul cultural al lumii. Puterea există, rămâne transformarea ei în act. 

În prima jumătate a secolului al XX-iea, Europa n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se sfâşie şi să se autodistrugă în două războaie mondiale (Petre Carp definea în 1915 Primul Război Mondial drept " război civil al Europei"; " nu cunosc" spunea fruntaşul conservator într-un discurs celebru, "O civil izaţie specific franţuzească, cunosc o civil izaţie europeană, la care au colaborat cu egală măiestrie şi englezi i şi francezii şi germanii şi italienii, şi când aceste popoare se luptă între ele, ele lovesc deopotrivă într-o civi lizaţie care le este comună"). Primul Război Mondial a precipitat şi a scos la lumină o real itate istorică: vechiul continent îşi pierduse poziţia hegemonică în lume. Chiar în aceste condiţi i, Europa şi-a mai permis luxul de a se mai autodistruge încă o dată. Istoricul italian Carlo Curcio, autorul unei reputate istori i a ideii europene, îl citează pe Jules Romains care, pesimist, considera în 1 915 că zestrea ereditară a europenilor cuprinde divizarea şi ura; războiul este expresia trecutului iraţional, este o realitate anacronică şi absurdă. Tot în timpul primei conflagraţii mondiale, sociologul Georges Sorel constata decăderea intelectuală a Europei, care ar fi generat catacl ismul: " o singură idee uneşte Europa, iar aceasta este ideea războiului", conchide el; spectacolul conflagraţiei provocate de ţările europene îl determină pe Sorel să scrie: „suntem pregătiţi pentru dominaţia rusă". Presimţirea lui Sorel era pe punctul să se realizeze după 9 mai 1945, când doar forţa mil itară disuasivă americană şi implicarea hotărâtă a Statelor Unite în apărarea civil izaţiei a salvat Occidentul european de pericolul extinderii până la Atlantic a dominaţiei sovietice.