1986

Vede o pătură, însă, după mirosul care vine dintre pliurile sale, bănuiește că n-a fost spălată niciodată. Celulele sunt încinse peste măsură și, în ciuda faptului că atunci când a fost adusă prima oară aici Jade a mototolit-o și a aruncat-o în colțul încăperii, duhoarea de pișat stătut și piele nespălată e greu de ignorat. Ofițerul Magill o ridică și i-o întinde, așa cum e. — Va trebui să te acoperi cu asta, spune ea. Pe cap. După câte se pare, n-au voie să te vadă la față. Nici nu prea e nevoie. Cu câteva luni în urmă, mutra lui Jade a fost deja expusă în toate ziarele și mâine o să apară din nou. Se uită scârbită la pătură. Magill mijește ochii.

— Știi ce, Jade? zice ea. N-ai decât să ieși descoperită, dacă asta vrei. Abia așteaptă lumea să dea ochii cu tine, crede-mă! Mă lasă rece. „M-au văzut deja”, se gândește Jade. „De atâtea ori. În ziare, la știri. De-aia ne pun să ne strângem an de an, cică să ne facă poze pentru școală. Că doar nu pentru familiile noastre, ci ca să aibă mereu o poză de vândut ziarelor. Ca să aibă ce să pună sub titlul articolului. ÎNTREAGA LUME SE ROAGĂ. GĂSIȚI-NE ÎNGERUL. Sau, în cazul meu, ÎNTRUCHIPAREA ANGELICĂ A RĂULUI”. Prin ușa deschisă, o aude pe Bel cum țipă. Încă țipă. S-a pus pe zbierat când a sosit verdictul și de-atunci au trecut câteva ore. Jane auzea doar liniștea prin zidurile groase ale celulei. Un sunet nu pătrunde, nici strigătele mulțimii, nici pașii grăbiți care gonesc în caznele pregătirilor. Din când în când, se mai aude zăngănitul metalic al vizorului dat la o parte sau ecoul răsunător al unei uși grele, pe care o trântește cineva, altfel e o liniște mormântală și nu-și aude decât respirația și bătăile accelerate ale inimii.

Când a deschis polițista ușa, zgomotul era asurzitor, chiar și aici, în subsol: vocile nemiloase ale străinilor care cereau Dreptate. Gloata o voia. Pe ea și pe Bel. Mai mult nu știa. Magill îi întinde din nou pătura. De data asta, Jade o ia. Vrea, VP - 3 nu vrea, o conving ei cumva să se acopere. Li se ating mâinile și Magill își smulge mâna de parcă pielea copilei ar fi otrăvită. Bel zbiară și mârâie ca o sălbăticiune. „Și-ar mânca brațul, dacă asta ar ajuta-o să scape”, se gândește Jade. „Pentru ea e mai rău decât pentru mine. Ea n-a trăit în mizerie, ca mine”. Polițista Magill așteaptă, cu colțurile gurii îndreptate în jos.

— Cum te simți, Jade? Preț de o clipă, Jade are impresia că o întreabă îngrijorată de soarta ei, dar când se uită la ea, își dă seama că nu-i deloc așa. Jade o privește cu ochii mari. „Ce mică mă simt!” își spune. „Mă simt mică, și singură, și speriată, și nedumerită. Știu că numele meu îl strigă lumea, dar nu înțeleg de ce mă urăsc atât de tare. Doar n-am făcut-o cu intenție. Nu am vrut să se întâmple așa ceva”.

— Nu prea bine, nu? continuă Magill în cele din urmă, fără să vrea vreun răspuns. Nu-i deloc minunat, așa-i? Aude vocea lui Bel, care se zbate pe coridor: — Nununununu! Vă rog! Vă rog! Nu pot! Vreau la mama! Mamiiii! Nu pot! Nu mă duceți acolo! Nunununu nuuuuuuuuuu! Jade se uită spre polițistă. Magill arată ca o mască de Halloween, cu riduri descendente, negre și roșii. Se uită urât, semn că-și dă consimțământul în privința vocilor dezgustate ale gloatei de-afară. Jade e vinovată. De-acum, nimeni nu mai trebuie să se poarte ca și cum ar presupune contrariul. „Asta e, astea suntem noi: nu «suspectele», nu «copiii reținuți». Suntem Fetele care au ucis-o pe Chloe. Acum suntem Satana”. Magill se uită peste umăr, ca să vadă dacă superiorii ei sunt atenți, apoi coboară glasul. — Așa-ți trebuie, nenorocită mică ce ești! șuieră ea. Dacă ar fi după mine, aș reintroduce pedeapsa capitală.