Drumul în afara Berlinului era practic pustiu. Dimineaţa de sâmbătă te întâmpina cu un frig mușcător. Prognoza meteo anunţa zăpadă, iar zvonurile îi ţineau pe oameni în oraș. Toate birourile de știri trimiseseră reporteri la Punctul de Control Charlie pentru că acesta părea locul potrivit. Însă prognoza a fost greșită, la fel și zvonurile. În jurul orei nouă și jumătate, un taxi singuratic a trecut de ultimele semafoare din Wilmersdorf și s-a îndreptat către vest pe Königstrasse, mărind viteza. Pentru o vreme a gonit prin pădurea virgină de pe o insulă mare, în formă de diamant aflată între localitatea Wannsee și râul Havel. După care a ajuns în vârful unui deal, a coborât 800 de metri într-o curbă lină la stânga și a oprit la o barieră de trafic. Dincolo de barieră erau un turn de pază și un pod – o structură solidă de grinzi din oţel vopsite în verde, aruncată peste Havel, ce avea la jumătate o linie albă, subţire. Dincolo de pod se afla un alt turn de pază și o altă barieră, iar după ele era o zonă de tragere liberă pentru poliţia de frontieră est-germană. Mai departe se ridica zidul – nu segmentul scurt care diviza inima Berlinului, ci secţiunea lungă care izola sectoarele aliate de Est. Linia albă despărțea sectorul american de cel sovietic.

Era cea mai bună aproximare de pe planetă a unei frontiere terestre între două superputeri nucleare ale lumii. Taxiul a întors și s-a pregătit să facă drumul înapoi în oraș. Din el a coborât o femeie tânără cu un blocnotes. Avea păr blond, ochii albaștri și tremura de neliniște. A aruncat o privire poliţiștilor militari care păzeau bari era și s-a gândit că e mai bine să nu se apropie de ei. În schimb, a pus ochii pe un ofiţer care venea spre ea în uniforma regulamentară a poliţiei vest-germane. Ducea cu el o servietă și un termos și părea să fie tânăr, la fel ca ea. „Ajută-mă, te rog“, i-a spus. Ofiţerul s-a oprit suficient cât să o audă zicând că aceasta era șansa ei unică în viaţă, că dacă se întorcea cu un blocnotes gol cariera ei se încheia înainte de a începe. El a răspuns că nu putea să se oprească pur și simplu acolo și să discute cu ea. Poliţiștii militari îi urmăreau din priviri. „Atunci mergi alături de mine“, a spus ea. La nord de drum, un povârniș triunghiular, acoperit cu iarbă, cobora spre apă, cu o cărare la deal ce ducea către o casă de vară de culoare crem. Polițiștii militari aveau o vedere clară în lungul cărării, dar nu asupra întregului povârniș. Copacii și arbuștii o delimitau de drum, iar femeia a observat că, pe măsură ce cobora în josul povârnișului, era mai bine ferită de ochii iscoditori.

A început să meargă pe cărare, iar tânărul ofiţer de poliţie a urmat-o. „Poate că i-a fost milă de mine“, spune ea după jumătate de secol. „L-am luat la o plimbare în spatele tufelor și mi-a depănat întreaga poveste.“ Se întâmplase devreme – imediat după ivirea zorilor, a spus el. Zărise un mic convoi de mașini care se apropiau de pod din partea americană și un altul din partea est-germană. Grupuri de bărbaţi se împrăștiaseră la fiecare capăt al podului și așteptau. După care trei indivizi din fiecare grup s-au apropiat de linia albă și au schimbat câteva cuvinte. Se produsese o întârziere, apoi s-a auzit un strigăt, iar după asta două siluete au traversat linia, fiecare în direcţii opuse. Annette von Broecker a notat totul. Povestea nu era completă, dar era mai mult decât avea să afle oricine altcineva în acea zi, inclusiv reporterii de la reţelele mass-media americane. A dorit mai multe detalii, și au existat câteva pe care le-a putut adăuga ea însăși – o deschizătură în norul de deasupra podului, lumina soarelui care a pătruns prin ea, două lebede care pluteau înainte și înapoi sub pod.